Înșelătoarea serenitate a rezistenței
Romanul Rămășițele zilei (1989) al lui Kazuo Ishiguro îi este dedicat, cu o meticulozitate aproape ritualică, lui Stevens, un majordom britanic ce și-a consacrat viața serviciului. În paginile sale, se ascunde tragedia acelui moment când demnitatea (acel scut ales de Stevens în numele datoriei) devine zidul ce-l izolează de propria inimă și de iubirea pierdută.
Pe parcursul unei călătorii care are loc prin Anglia postbelică, Stevens retrăiește momentele care i-au marcat existența: loialitatea față de Lordul Darlington, confruntarea cu adevărurile politice întunecate, flirtul inaccesibil cu Miss Kenton. Însă mesajul tacit – și varianta criticilor – este că întreaga viață a lui Stevens este clădită pe reguli impuse: de societate, de clasă, de sine. Dragostea nedeclarată, imposibilitatea de a se lăsa vulnerabil, toate acestea îl transformă într-un personaj tragic prin lipsa de acțiune.
Mai mult decât o poveste despre un om care-și pierde viața, romanul este o meditație asupra Angliei și asupra identității. Comentatorii observă că obsesia britanică pentru clasă și decență pune în umbră nevoia de comuniune, posibilitate și adevăr. Dar, totodată, literatura lui Ishiguro este o elegie discretă închinată unei lumi pe cale de dispariție – și a unui om singur, pe care nu putem să nu-l compătimim.
Un alt roman celebru: An Artist of the Floating World
În contrast, An Artist of the Floating World (1986), unul dintre romanele timpurii ale lui Ishiguro, abordează memorie, vină și naționalism postbelic, de data aceasta prin perspectiva unui pictor pensionar surprins de schimbările socio-politice din Japonia. Și aici, amintirile sunt fragmentate – veridice doar până la un punct – reconstruite printr-un narator care încearcă să-și justifice faptele.
Acesta nu este doar un studiu de caracter, ci o reflecție despre responsabilitate, vinovăție și felul în care arta poate fi participativă în construirea istoriei. Aceste teme – memoria selectivă, regretul, responsabilitatea – se regăsesc profund în ambii protagoniști: Stevens și pictorul Ono. Totuși, Rămășițele zilei se remarcă prin concizia și eleganța sa emoțională, care-l plasează – pe bună dreptate – printre capodoperele contemporane britanice.
Rămășițele zilei nu este doar romanul unui majordom – este portretul unei epoci ce se retrage încet, dar categoric. Cortina finală cade într-un decor al regretului, regret că a iubit prea puțin, prea sfios. Alături, An Artist of the Floating World arată că memoriile pot fi complicate, iar vinovăția – o cerneală greu de șters. Stilul lui Ishiguro – atent, rezervat, narativ fără stridență – invită la introspecție, dar își lasă personajele să vorbească mai mult prin tăcere decât prin vorbă.
Privind Persistența memoriei (1931), celebrul tablou suprarealist al lui Salvador Dalí, nu putem să nu remarcăm paralela cu lumea lui Stevens. Ceasurile topite pe fundalul unei lumi visătoare – aproape sterpe – sunt metafora perfectă a trecutului care nu mai poate fi ținut în forma sa inițială. La fel ca memoria pictată de Dalí, și amintirile lui Stevens se scurg, se diluează, se rescriu.
Demnitatea, idealul central al majordomului, pare aici un ceas fiert, incapabil să indice cu exactitate ora. Timpul trăit „cu decență” de Stevens este, în realitate, un timp pierdut, topit în loialități oarbe și alegeri prudente. Tabloul lui Dalí poate fi citit ca o alegorie a psihicului uman, unde trecutul nu e o arhivă stabilă, ci o materie moale, modelabilă, subiectivă – la fel ca structura narativă a romanului, care se pliază pe remușcare și autojustificare.
Ishiguro reușește să descrie exact această dizolvare a realului în emoțional. Călătoria fizică a lui Stevens prin peisajul englezesc este, de fapt, o călătorie prin zonele obscure ale propriei conștiințe. Iar în final, el rămâne suspendat într-un prezent golit de sens, ca personajele din pictura lui Dalí – abandonat în decorul fantastic al unei lumi care nu-l mai recunoaște.
