Radio-nostalgii

Un particular fenomen ieșean apare repetitiv în agenda citadină: foștii redactori și tehnicieni de la Radio Iași se întâlnesc ba într-un loc, ba într-altul, „vârstele” Studioului moldav reunindu-se ades festiv și gălăgios în jurul acelorași mese. Sâmbătă, pretextul a fost ziua femeii. Numai că era 7 martie și nu 8, iar femeile le numărai pe degete. Mai bine de 30 de „radiofoniști” au ținut să se întâlnească în saloanele Casei Universitarilor, certificând deplina implementare a unui fenomen ale cărui resorturi se cuvin deslușite. Nici vorbă despre reuniri similare în cazul altor redacții – adevărat, peisajul gazetăresc al urbei s-a modificat substanțial după 1989, rupându-se firul unor continuități. Dar nici în restul țării, din câte știu și (n-am) auzit, astfel de întâlniri nostalgice (în esență), vii, viguroase și bine insertate în realitatea zilei (în aparență) nu s-au întâmplat decât în cine știe ce momente aniversare.
Într-o listă, pare-se, incompletă, a celor ce au trudit la Radio Iași figurează circa 200 de nume. Deloc oarecari, „școala de cadre” cum putea fi numită cândva instituția oferind vieții publice și (mai ales) culturale o serie întreagă de personalități a căror devenire își marchează drept punct inițial Radio Iași: Viorel Munteanu, apoi rector al Universității de Arte, C. Ștefanache, directorul Bibliotecii Universitare, George Pruteanu, senator și publicist de marcă, C. Dediu, director al Operei Române, C. Sturzu, redactor-șef la „Convorbiri literare”, N. Turtureanu, director la „Cronica veche”, G. Ilisei și V. Arhire, directori la TVR, I. Țăranu, redactor-șef la „Cronica” (și ultimul pe listă, cu îngăduința Dvs., MRI, între altele, director al Teatrului Național). Printre cei 200 din lista generală, 35 au publicat cel puțin o carte, mulți făcând și onorantă carieră universitară.
Ce-i mână pe ei în luptă cu uitarea și ce menține solidaritatea de grup? N-au deloc aceleași opinii politice, iar viața (citiți: vârsta) i-a despărțit nu numai de prestația instituției, ci și de incomoda stare de continuă agitație a gazetăriei ca atare. Au lucrat în diferite „vârste” ale Studioului: printre cei mai vechi, adică și subsemnatul, încă de prin 1956-1958. Eram student când am fost încadrat cu ½ de normă pe post de crainic. În anii de început, Radio Iași emitea… 30 de minute pe zi, răstimp în care se rânduiau, greu de înțeles cum, un buletin de știri, o emisiune „industrială”, o alta „agrară”, un „memento cultural”, un program muzical și încă un buletin de știri – totul înregistrat pe bandă în prealabil. Dăinuia o frică teribilă de cuvântul slobozit în eter și am avut onoarea să fac primele transmisii directe pe viu, dar… tot cu textul aprobat în prealabil, căruia îi dădeam citire la microfonul deplasat cine știe unde: în direct și „pe viu” era doar zgomotul de fond!
De-a lungul anilor, Postul și-a sporit spectaculos orele de emisie, acum dispune de un emițător performant, capabil să ajungă până-n casele moldovenilor strămutați în Siberia și, profitând de absența unui program cât de cât acceptabil al TVR, a izbutit să-și creeze un larg cerc de ascultători statornici, devenind cel mai ascultat radio din provincie. Și nu numai în căutarea amintirilor tinereții se revăd mereu „radiofoniștii”, ci și pentru că-i leagă sentimentul (dacă-mi permite dl Iohannis) „lucrului bine făcut”.
Datorită distanței ce le separa de Capitală și precarității mijloacelor de comunicare, radiourile regionale erau mai ferite de agresiunea politicului imediat și exacerbat. Fără a fi, desigur, imune, dar venind în coada evenimentului răsfățat pe programul I, puteau să-și îngăduie reflectări propagandistice mai reținute, spre folosul emisiunilor culturale, științifice, sportive, muzicale, ce i-au adus, de altfel, bine meritata popularitate. Motive pentru care, în 1985, Radio Iași a și fost desființat…
La Casa Universitarilor, multe dintre vocile impecabile cândva caută să-și mascheze pronunția șuierată (placa!), se vorbește tare și apăsat (de, auzul îmbătrânește și el…), circulă albume cu fotografii de odinioară, împreună cu îndemnul la degustarea „vinului meu” ori a „prăjiturilor casei” aduse de soațele foștilor redactori. Dintr-un colț al salonului, voci bine pozate de conservatoriști-radiofoniști, susținute și de bunăvoința amatorilor, încep melodia lui Popovici, „Sara pe deal”. Spre a se poticni la strofa a doua – textul!… În mare, o emoționată și veselă petrecere studențească, asezonată cu irizări triste de „remember” bătrânesc. De remarcat: nici o prezență a celor ce alcătuiesc colectivul de azi al Postului. Oare de ce?