Aș distinge, în istoria Radioului ieșean, care împlinește 75 de ani, patru perioade. Primele începuturi datează, cum se știe, din noiembrie 1941, când s-ar fi auzit pentru întâia oară în eter „Aici Radio Moldova”. Documentele arată că, de fapt, adresarea inițială către ascultători suna altfel: „Aici Radio Moldovița”. De unde și până unde „Moldovița”? Poate, la ceas de război și pentru un post destinat în primul rând frontului (filosoful Ion Petrovici spunea, în cuvântul inaugural, că principala misie a Radioului ieșean era, „în ceas de alarmă”, „măturarea umbrelor nopții peste Prut și Nistru”), atribuirea unei adrese false a emițătorului (de la Iași la Moldovița sunt peste 200 km.) ar intra între procedurile militare de camuflaj. Nu-i de crezut, fiindcă goniometria făcea de mult imposibilă ascunderea izvorului undelor. Să fie vorba despre o denumire codată de obiectiv militar gen „copacul cu coroana rotată”? Dacă nu chiar o aluzie la Moldova ruptă în două după înțelegerea Ribbentrop–Molotov, dincoace de Prut urmând să rămână doar o „Moldoviță”? Nu-i nici asta o ipoteză prea credibilă, așa că motivația reală încă rămâne de căutat și de identificat. Radio Iași, în prima sa vârstă, a emis doar patru ani: odată cu intrarea „eliberatorilor”, nu numai că postul a fost închis, dar și aparatura, considerată pradă de război, a ajuns în Rusia. N-au cum exista supraviețuitori care să ofere mărturii directe, așa că despre „Radio Moldovița” se știu puține – mai ales că presa vremii, cenzurată militar, nu putea oferi prea multe detalii. Din cea de a doua vârstă a instituției, copilăria, au rămas doi-trei martori în viață – că-s cam uitați în momente aniversare, asta-i altceva. Aș propune, pentru încadrarea în timp, două repere: 1956, anul reînființării, și 1966, dată ce pornește de la limita „obsedantului deceniu”, spre a ajunge către momentul unei anume destinderi în lumea presei – până la urmă devenită iluzorie. Vârsta a treia, tinerețea exuberantă, cu semne de promițătoare maturizare, ar fi cuprinsă între 1966 și 1985, răstimp în care s-au triplat orele de emisie, s-a întărit redacția, s-au diversificat modalitățile publicistice, Radio Iași devenind un brand nu numai moldovean, ci și românesc, cu exclusivitatea recepționării până-n orientul îndepărtat și-n continentul african. Desființat în 1985 în urma unei dispoziții clocite la vestitul „Cabinet 2”, Studioul ieșean reînvie la 22 decembrie 1989, atunci începând a patra lui vârstă, aceea a libertății cuvântului, dar și a confruntării cu o agresivă concurență în lumea undelor. Pot oferi mărturii privind vârsta a doua, și încerc s-o fac nu de alta, dar se apropie transferul definitiv în eterul ce până acum ne-a găzduit doar vorbele. Am început să lucrez la Radio Iași în 1958, când postul emitea 30 de minute pe zi, fiind încadrat definitiv cu jumătate de normă (eram încă student), în 1959. Mai întâi crainic de studio, apoi reporter și redactor, până ce am trecut în scriptele Radioului bucureștean. O spun de la bun început, deschis și direct: port recunoștință instituției, aici am învățat să prețuiesc cuvântul scris și vorbit și tot aici am deprins rigorile disciplinei muncii redacționale. Sunt convins că nici unul dintre actualii slujitori ai Postului n-are habar de avatarurile gazetăriei radiofonice din „obsedantul deceniu”. Sub neadormita veghe a Cenzurii, nu existau decât știri „pozitive”, majoritatea de genul „harnicul colectiv al fabricii X a depășit planul cu Y la sută”. Predomina „reportajul” citit în studio și difuzat numai și numai înregistrat pe bandă. Nici o vorbuliță pe viu: a fost adevărat eveniment când mi s-a încredințat marea responsabilitate a intrării „în direct”: toată suflarea Postului a ascultat cu emoție un banal buletin meteo… Când, târziu, s-au îngăduit transmisii în direct, le-am făcut citind în fața microfonului instalat la „eveniment” un text în prealabil aprobat; nici un cuvințel în plus! Făceam deplasări cu magnetofonul de teren „Philipps”, care cântărea 12 kg (!); nu se închegase încă sistemul energetic național și fiecare orășel își avea „curentul lui”. Mai niciodată parametrii de la înregistrare nu „rimau” cu cei ai electricității de la sediu, așa că tenorul de la Fălticeni putea deveni bas la Iași! Încercam să potrivim vocile din butoane, dar rar se nimerea tonalitatea adevărată. Făceam teren în toată Moldova călărind o motocicletă rusească IJ cu ataș: tehnicianul la ghidon, reporterul înghesuit în ataș, cu măgăoaia „Philipps” în brațe! Iar singura șosea asfaltată era Iași-Roman. Atât! Redacția, care izbutise să adune câțiva tineri cu condeiul prieten, a fost repede „întărită” cu gazetari aduși „din producție”. Unul dintre ei, ce-l aveam întru ucenicire, l-a întrebat pe un președinte GAC: „Ce număr de capete de albine aveți?” și, total inocent într-ale sportului, l-am pus să comenteze un meci de rugby ca fiind… de fotbal (banda s-a păstrat). Puțin câte puțin, timpul de emisie s-a mai mărit, ceea ce ne-a permis să difuzăm teatru la microfon, să facem înregistrări muzicale în toată Moldova, au apărut consistente emisiuni culturale, care, barem prin marcarea momentelor aniversare, aduceau în atenție nume și opere până atunci ocultate. Gazetăria ce-o făceam a avut și momente de pompierism, și de adevărat eroism, date fiind rigorile de conținut draconic impuse și condițiile tehnice de punere în undă. Cam așa a fost odată…