RĂDĂUȚI (IV). „Rădăuții se deapănă întâiu în felul Câmpulungului, cu un șir de căsuțe ce se ivește în marea vale înverzit. Trenul străbate aleia lungă, care pleacă de la halta Plopilor și poartă numele impunător de „Calea Domnilor”, Herrenhasse…
Cu căsuțele lui urâte și neregulat aruncate, cu stradele prăfoase și pline de paiele de azi și cele de mai deunăzi, cu piața sa centrală, pe care chiftește murdăria în timpurile de ploaie pentru a fi spulberată, apoi, de vânturi, Rădăuții dau cu adevărat icoana unui târg galițian, unde Ruteni nenorociți vin să se îmbete, Dumineca și sărbătoarea, la Evrei mârșavi.
Dar și noi, ceștia de cari se ține țărănimea săracă din aceste părți de loc, avem Domnii noștri. Ei au făcut în acest sat, odinioară, o mănăstire de lemn pentru înmormântarea creștinească a rămășițelor lor, și din această mănăstioară a răsărit, apoi, o mare biserică de piatră, o episcopie a fost înființată lângă această biserică, pentru ca Vlădica, împreună cu păstorirea părții de sus a țării, să aibă grijă gropniții Voevozilor””(Nicolae Iorga).
„În Rădăuți, afară de Episcopia veche, cu mormintele primilor noștri voevozi, Bogdan, Lațcu, Petru, Ștefan etc., nu vezi altceva decât viață nouă, unde românii se luptă cu străinii. În Rădăuți, românii stăpânesc mahalalele, iar jidovii centrul” (Gh. Ghibănescu).
Printre evreii rădăuțeni de vază ai anului 1914 se numărau Nathan Harth, Moise Maidanek, judecătorul Friedrich Rachmuth, dr. Leon Luttinger, Nuchem Herschleifer, Samuel Resch, Aron Stein, Moise Beer-Mik, Salomon Weissler, dr. Josef Bierer, dr. Leon Hellmann, dr. Kalman Weber, Moise Kranzdorf, Chaim Mechel, Avraam Rothberg, Berl Lehrer, Jakob Peretz, Samuel Salzberg, Feiwel Dolberg, Kaman Menczer, Uscher Singer, dr. David Harth, Leiser Kirmayer și Chaim Kupferberg.
„Din depărtare, vechiul sat al lui Radomir, Rădăuții de astăzi – în primele timpuri, poate vreo reședință domnească – se întinde ca o apă pătată, întinsă, scânteietoare. În liniștea șesului Sucevei, drept și neted până la munți, care conturează pe orizont dungi vinete, orașul adaugă o culoare plăcută monotoniei ogoarelor și câmpiilor verzi, printre care foesc ca fluturii muncitorii, țărani și țărance în cămăși albe și bonde cu flori negre.
Clădirile nu par mari, vreo două-trei coșuri de fabrică, cam tot atâtea turnuri de biserică și, încolo, lanțul de acoperișuri, aci mai strâns, aci mai răsfirat, cu tablă spălăcită sau cu țiglă roșie ca ardeiul.
Clădirea cea mai mare, mai maiestuoasă, mai trufașă, e sinagoga” (Aurel I. Gheorghiu).
„Rădăuții sunt un oraș de „domni și de opincari”, fiecare cu bucuriile și îndeletnicirile lor” (Dragoș Vicol).
„Duminică, 12 Octombrie 1924, în orașul Rădăuți are loc sfințirea noii Case Naționale și deschiderea, în mod solemn, a noului târg. La aceste serbări participă dl ministru I. Nistor” .
„Duminică, 23 Octombrie 1927, s-a săvârșit sfințirea solemnă a fundamentului Catedralei din Rădăuți, în prezența IPSS Mitropolitul Bucovinei Nectarie și a domnului ministru al lucrărilor publice Ion I. Nistor” .
Economia rădăuțeană a fost puternic impulsionată de evrei, fabrica de bere fiind făcută de Salomon Rudich, fabrica de băuturi spirtoase de Leon Rudich, o făbricuță de nasturi, de frații Kern, făbricuțele de cherestea fiind ale evreilor Plank, Samuel Harth, Schapira și Katz, Birkenfeld. Evreul rădăuțean Friedrich Fisher construise o fabrică de sticlă și de ciment la Putna, iar Samuel Goldschläger și copiii făcuse o fabrică de lumânări și de săpun în Rădăuți. O fabrică de încălțăminte aparținea lui Joel Schurberg, Berl Drach avea un atelier de pielărie, în vreme ce atelierele de pălării aparțineau lui David Weber și lui Mendel Harnik & Mathias Mayer. Printre micii industriași rădăuțeni se mai numărau și evreii Nathan Korn, Mendel, Eisik Pressner, Chaim Mechel, Hermann Feiger, frații Schüller. Jacob Rosenblatt avea o mică uzină metalurgică, iar inginerii Kinsbrunner și Fleminger, o fabrică de baterii, aflată la concurență cu fabrica de baterie „Vega” a firmei Nahman Guttman & Berl Josler.
La începutul lunii octombrie a anului 1941, toți evreii rădăuțeni au fost somați să părăsească orașul în termen de două zile pe 9 și 10 octombrie, cu bagaje minime, ei primind, totuși, aprobarea de la prefectură să ia cu ei valize mari, datorită intervenției delegației Comunității Evreiești, formată din președintele Eisik Pressner și din David Wassermann. Îmbarcați în vagoane de vite, evreii rădăuțeni au fost deportați în Transnistria, la Jurin și la Moghilev.
