RĂDĂUȚI (II). Recensământul lui Rumeanțev1, din 1772-1773, înregistrează la Rădăuți, sat cu salvogvardia preînălțatului Graf, fără alte precizări, „180 – toată suma caselor”, însemnând 24 scutelnici ai Episcopiei, 30 țigani, 7 popi, 4 călugărițe, 7 babe și 108 cu salvogvardie.
Odată cu săvârșirea „cumplitului rapt”, cum ar zice istoricii ultrapatrioți, „s-au făcut, ce-i drept, lucruri mărețe la Rădăuți și pe toată întinderea fostei averi mănăstirești. S-au croit drumuri late și pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum și ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirei, pusă sub oblăduire ostășească. Iar dintr-un capăt al șirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri și cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul…
În Rădăuți, s-au stabilit, în 1803, meseriașii germani Johann Kufner, Johann Prosser și Georg Kopp din Boemia, Mathias Aimer și Reimund Aimwr din Linz. Împreună cu germanii, au sosit, tot din Boemia, familiile evreiești Harth, Herzberg, Goldschläger, Gewölb și Herer.
Prima nuntă evreiască la Rădăuți s-a desfășurat în 1807, când s-au căsătorit Iacov Gerbel și Ester Zähler, amândoi veniți din Galiția.
În 1830, a fost construită prima sinagogă din Rădăuți, numită, după numele fondatorul ei, „Eli Gewölb Shul”. Și tot în 1830, a fost înființată școala evreiască pentru copii săraci, de Joine Grabsheid și de Dawid Gropper.
Pentru țăranii noștri, lucrul acesta nu era, să vorbim la drept, tocmai rău, fiindcă, pe lângă pilda cea bună ce o aveau pururea sub ochi, de a-și îndrepta și ei vitele și felul gospodăritului, mai căștigau și din munca cu ziua. Ba trebuie să mărturisim fără încunjur că starea bună a sătenilor învecinați cu gospodăriile stăpânirei, cum o găsim, azi, în ținutul Rădăuțului, și mai ales bogăția lor de cai aleși și vite cornute de soiu cam se datorește acestei împrejurări și îndemnului viu și statornic de un veac întreg și mai bine ce-l avea țărănimea noastră în fața ei” (Em. Grigorovitza).
„Când am început să-mi îndreptez întâii mei pași de copil mic spre grădina bisericii episcopești, înconjurată de tot felul de clădiri trufașe, în care se aflau cănțălariile și locuințele diregătorilor împărătești de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe școala mare de călărie, înfipt pe ascuțitul de oțel al acoperișului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puțin căluțul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, și zbârnâiala șuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo și până la piața târgului nu erau decât ca la douăzeci de pași, și aici s-au iezit amintirile cele mai adânci.
Ce înfățișare liniștită și curată avea, pe atunci, această piață! Mare și îndemânatică cum e, în parte și în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului. De dughenile și butcile jidovești, ce înghesuesc, acuma, această frumoasă piață, cu umbroșii copaci mari, din cari azi nu mai sunt decât vreo doi, nici urmă. Trei dugheni mai de samă dacă se găsiau, și acestea erau în mânile unor familii evreiești, așezate mai de mult în țară, cum, de pildă, Ruduch, Reichenberg, Elik – încolo numai case de Nemți bogați sau clădiri ale stăpânirei…
Când te uitai, așa, în zilele de rând, la târgul Rădăuțului, parcă nici nu-ți venea să crezi că din cele câteva case de burgheri se strecură atâta mândrie și putere. Numele vechi și cinstite ale câtorva familii cu vază multă pe atunci le auzi și astăzi prin Rădăuți. Așa, de pildă, familiile Schlichting, Most, Haas, Schreiner, Willetz, Kirner, Marin (din care provenea celebrul arhitect Adolf Marin – n.r.), toți oameni ajunși la stare și avere prin munca lor neobosită. Bătrânul Marin a fost, timp de douăzeci de ani și mai bine, burghermaistrul târgului și câtă cumpănă avea vorba acestui om între ai săi! Și ce mândri erau acești oameni de meseria lor! Că nu se lăsa mai jos fabrica de mucava sau moara de hârtie a lui Eckhart de dubăria lui Schulz, și nici cuțătarul Feiger de potcovarul Kornelson sau de armurierul Muntzger.
Îmi aduc aminte și eu de o familie de acestea, care-și avea casele în piața mare, lângă spițărie, casă unde am petrecut des, în anii mei de student. Bătrânul Melner, franzelar de meserie, era unul din oamenii cei mai însemnați ai târgului și rar găseai familie mai primitoare și binecuvântată cu belșug ca la acești oameni…
Românii noștri petreceau și ei… La casa cea mare și frumoasă a bogătașului Larionescu, câteodată și în grădina bătrânului Buculei, se făcea horă mare. În cerdacul din jurul casei ședeau, așezați la mese întinse, bătrânii și sfătuiau, îndulcindu-și necazurile cu vin de Odobești, adus de jupânul Barber. Flecăii și fetele se cinsteau cu rachiu dulce, zis „rozoglio”, sau de cel gălbui, făcut cu coaje de portocale – băuturi cumpărate de la băcanul, jupânul Reichman. Alții se îndopau cu turtă dulce și beau must vechiu de pere…” (Em. Grigorovitza).
_________________________________________
1 ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 352
