RĂDĂUȚI (I).„Ocolul lui Radomir”, menționat în uricul din 18 noiembrie 1393, reprezintă mai mult decât un sat, adică o formațiune prestatală (câmp, ocol), condusă de un „mai mare al pământului” (majores terae, în latină, vlad, în slavă), care formațiune își menține numele și după întemeierea statului moldovean. Centrul acelui ocol putea fi Horodnicul de Jos (conducător, în slavă), pe teritoriul căruia exista o mănăstire de maici (de unde și toponimul Călugărița), putea fi și Volovățul (biserica din lemn, mutată, ulterior, la Putna, dar și legenda Uței, care îl întâmpină pe Dragoș, sprijinind o astfel de ipoteză), putea fi și Bădeuții (ocolul de până târziu, sugerând acest lucru), dar putea fi chiar Rădăuții, localitate care pare să înveșnicească numele lui Radomir și care, prin statutul ulterior de necropolă domnească, își certifică, oarecum, un anume statut privilegiat în Moldova începuturilor administrative. Radomir s-ar putea traduce drept „frumusețe pașnică” sau „pace frumoasă”, deci „gura de rai” din profundele începuturi lirice ale neamului nostru, ceea ce a și fost, este și va fi veșnic ținutul Rădăuților.
Vreme de vreo patru veacuri, Rădăuții n-au avut istorie, localitatea însemnând o mică obște de iobagi și de robi, aflată în slujba călugărilor și a ierarhilor locali, la răscruce de drumuri și de istorie. „Drumurile rădăuțene văd procesia măreață a sfințirii mănăstirii Putna, dar curând văd și îngropăciunea marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, plâns de întreaga nație românească… Călugării roiesc de la Rădăuți pe toate drumurile din jur, și spre Putna, și spre Sucevița, și spre Suceavă, și spre Arbore, și spre Bădeuți, și spre Solca… Rantiile colbăite și toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici și mănăstiri, dar și spre schituri și sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru și-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuțene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram și drumuri de mănăstiri”[1].
Primul document care vorbește explicit despre Rădăuți, dar nu despre obștea sătească, ci despre dreptul Mitropoliei din Rădăuți „de jurisdicțiune asupra poporăciunii din satele Rădăuți și Coțmani” (Dimitrie Dan), este cel din 30 august 1479: „La aceasta să n-aibă treabă niciunul din boierii noștri, nici staroștii, nici șoltuzii și părgarii din Suceavă, nici șoltuzii și părgarii din târgul Siretiului, nici vornicii din aceste două târguri”, Ștefan hotărând „să-i judece rugătoriul nostru chir Ioanichie” și urmașii lui în scaunul mitropolitan.
Printr-un alt uric, datat în 13 noiembrie 1486, „Ștefan Vodă întărește Episcopiei de Rădăuți trei sălașe de Țigani” (Dimitrie Dan), apoi, în 15 martie 1490, „Ștefan cel Mare întărește Episcopiei de Rădăuți 50 biserici, și anume 44 din ținutul Sucevei și 6 din al Cernăuțului, date ei de Alexandru cel Bun” (Dimitrie Dan).
În 20 aprilie 1639, „Vasile Lupul Vodă, văzând că Episcopia din Rădăuți, care fusese prădată de tălhari, n-are cu cine să-și lucreze locurile, i-a dăruit 30 de vecini” (Dimitrie Dan).
Dimitrie Cantemir notează scurt despre localitatea care, peste vremi, avea să ajungă la o strălucire vremelnică: „Rădăuți, un târgușor și scaun al unui episcop, este și el așezat pe râul Suceava și pe Siret, unde acesta cotește spre miazăzi” (Descrierea Moldovei, pg. 88).
Călători străini n-au trecut prin Rădăuți, iar românii, vorba lui Iorgu Toma, în perioada rădăuțeană, au fost atât de patrioți încât, de-a lungul veacurilor, și-au tăcut istoria, dar au tăcut… românește.
[1] PETRU REZUȘ, în Revista Bucovinei, nr. 11-12/1944, pp. 345-348