Îmi place să conduc. Pentru mine, șofatul este chiar o plăcere, o delectare. Și, în cea mai mare parte, respect și regulile de circulație. Nu intru pe interzis, nu forțez culoarea galbenă la semafor, respect indicatoarele care mă obligă să virez într-o parte sau alta etc. Dar, exceptând orașele (cele adevărate, nu astea făcute la normă), nu merg cu 50 la oră prin localitate. Merg cu 70, 80 sau maxim 90 km/h. Nu sunt vitezoman, dar, în afara localității, rar când merg doar cu 90 km/h, adică viteza legală. Am detector de radar, și încă unul bun, dar, la cât de ingenioși au devenit polițiștii, mai sigură mi se pare „blițarea” celorlalți șoferi din trafic. Mă enervează la culme când, după ce sunt avertizat că este un radar, sunt nevoit să merg kilometri buni prin localitate cu maxim 50 km/h. Parcă ai sta pe loc, mai ales dacă ajungi la această viteză (legală), după ce ai încetinit de la 110 – 120 km/h. Dar nu vă spun nimic nou, dragi cititori posesori de carnet auto și de mașini mai puternice decât Dacia. Toți trăim aceeași „dramă”. Ne simțim vânați de radare, ne simțim urmăriți, parcă, tot timpul pe șosea. Nu ne simțim liberi, ca pe autostrăzile din străinătate, când ne împingem spatele în scaun, ne relaxăm și spunem „asta da viață”, în timp ce acul kilometrajului e pe la cel puțin 130-140 km/h și nu avem grija vreunui polițist cu radar în dotare. Nu. Noi conducem acum prin drumurile din România noastră, drumuri care, pe lângă că mai sunt și proaste, mai sunt împânzite și de radare. Cum spuneam, toți înjurăm, în gând sau cu voce tare, „radarul”. Dar, vă întreb, de câte ori nu v-ați enervat în trafic și nu ați dorit să-l prindă radarul pe unul care a făcut depășiri la milimetru? De câte ori nu v-ați întrebat cine i-a dat carnet nebunului ăluia care v-a ieșit în față de pe sensul opus, și v-a făcut să frânați de v-a sărit inima din piept? Vă sună cunoscut, nu? Nu vă spun nimic nou când afirm că sunt pline șoselele de nebuni. Sunt pline șoselele de tineri teribiliști, care forțează limitele mașinilor puternice pe care le au. Și, mai grav, nu respectă nici un semn de circulație. Pentru ei nu există linie continuă, pentru ei calea ferată se trece obligatoriu în mare viteză, indiferent de ce culori clipocesc la semnul acela inutil sau ce mesaj transmite indicatorul ăla ciudat în formă de cruce. Despre tinerii aceștia citiți zilnic prin ziare. Știrile despre ei conțin în titlu cuvântul „accident” asociat cu „tragic”, „dramatic” etc. Și, de cele mai multe ori, mai apare în titlu ceva legat de „moarte”.
În ziarul nostru am publicat recent un material despre radare, „mașinile” de făcut bani ale Poliției. Reacțiile cititorilor au fost dintre cele mai diverse, majoritatea, însă, critice la adresa polițiștilor. Însă, după ce citești știrile despre tinerii bezmetici pomeniți mai sus, parcă ți-ai dori să fie câte un radar în fiecare localitate, iar în Suceava vreo 4 – 5. Ar fi nasol, că ai ajunge la destinație cu o oră, două sau trei mai târziu. Dar, ce e mai important, ai ajunge…
