Răcnetul Carpaților

Urlă toată presa: a șaptea oară a fost premiat urletul lui Ilie Dobre, și nu de oricine, ci de World Record Academy, instituția care i-a acordat acum doi ani distincția „de mare prestigiu internațional” „Omul anului 2014 în media” și care din nou apreciază la superlativ originala prestație radiofonică mioritică. După cum scrie Realitatea, „Ilie Dobre este, oficial, cel mai de succes comentator sportiv de radio din lume”. Măi, să fie! Întrucât eu îl consider de departe… cel mai neavenit crainic sportiv de la noi (nu știu în restul lumii cum o fi), am încercat să aflu cât de „oficial”, de „mondial” și de credibil este acest WRA și cum este cu putință ca opinia unuia ce a practicat cândva respectiva profesie, radio-gazetăria sportivă adică, să fie diametral opusă aceleia a specialiștilor din Miami, constant vrăjiți de isprava lui Dobre – inimitabilul răcnet de 35,6 secunde pentru a „descrie” un gol dintr-o răsuflare.
Eroare de la bun început: un țipăt supramodulat controlat cu cronometrul nu „descrie” nimic, fiindcă valoarea unei prestații intelectuale nu se măsoară cu cotul. După Dobre, toate golurile ar fi la fel, fiindcă agresarea urechilor și a răbdării ascultătorului este aceeași și la golul golurilor, care consfințește marea victorie a campionatului, și la autogolul de la 3-0, când meciul este de mult jucat. Să fim, totuși, îngăduitori: crainicul cu temperament vulcanic o fi având poate chiar și fani dispuși să creadă că performanța gazetărească ține de capacitatea foalelor. Mult mai suspect este însă modul în care World Record Academy acordă râvnitele certificate de record. După cum aflăm de pe site-ul „prestigioasei” firme particulare din Miami (wrc2015@worldrecordacademy), „Puteți comanda la noi, contra cost, certificatul Dvs. de record mondial.” Condiția esențială: „declarația sub jurământ că cele de mai sus sunt adevărate și corecte conform cunoștințelor mele” (s-o fi jurând prin corespondență, cu Biblia pe masă). Este vorba, deci, despre o firmă care scoate bani frumușei comercializând certificate de record mondial la cererea clientului! De pe aceeași adresă de internet puteți afla și ce colegi de performanță are Dobre, atestați la fel de oficial de WRA: „cel mai lung penis” (fericitul posesor: sud-americanul Roberto Esquival Cabrera), „cel mai lung castravete”, „cea mai mare tocană de linte”, „cea mai mare sculptură în brânză”, „cea mai mare pictură dedicată unei pisici”, „cel mai mare șpriț Aperol”, „cei mai mulți miei prăjiți simultan”, „cele mai multe cutii lipite de un cap uman”, „cel mai rapid mers cu spatele”, „cea mai mare sticlă de limonadă”, „cea mai mare oală de fasole” (a fiert în Macedonia), „cei mai lungi tăiței tăiați manual” ș.a.m.d.
Performanța confratelui nostru (care a făcut greva foamei pentru a nu fi dat afară din radio ca incompetent) se înscrie logic și firesc în lista marilor isprăvi „oficial” validate de WRA, „cea mai prestigioasă Academie a recordurilor”, dar Ilie Dobre mai deține încă unul, și el încununat cu onorantul certificat (se pare că are abonament la WRA): a publicat cele mai multe cărți. Cât se poate de adevărat: iată, deși sunt autorul celei dintâi cărți a unui comentator sportiv („Cu microfonul în buzunar” – 1969), de-a lungul anilor n-am putut ține ritmul și m-a întrecut de departe, semnând pe coperta a nu mai puțin de 43 de opuri! Recunosc: nu le-am citit. Iată câteva titluri: „Fane Iovan – o stea ce sclipește lângă șinele Giuleștiului” (1994), „Jean Vlădoiu, o stea printre stele” (1996), „Benone Sinulescu și glasul său fermecat” (2008), ba semnează chiar și un roman, „Paradisul însângerat”. Probabil, o fi și membru al Uniunii Scriitorilor – de ce nu?… Trebuia să-și fi omologat și recordul „cele mai multe cărți într-un an”: patru în 2000, patru în 2001, cinci în 2003, patru în 2008. Nici în pușcărie, unde este timp berechet pentru exercitarea voluptății autorlâcului, nu s-au înregistrat asemenea formidabile performanțe! Care să fie raportul cantitate/calitate – câtă vreme în transmisiile îngălate și poticnite comentatorul întoarce pe față și pe dos câteva zeci de cuvințele și nu-și duce frazele până la capăt, fiind greu de priceput ce se petrece pe teren până la explozia performantului urlet de valoare mondială – greu de bănuit. Va trebui să-i citesc barem una dintre cărți – ca să vezi dacă un ou este bun sau stricat nu trebuie să-l mănânci tot… Regret că n-am avut inspirația, oricât ar fi costat, să cer la WRA certificarea performanței inverse: cea mai lungă tăcere radio. În 1967, transmițând de la Zürich un meci al Naționalei, am rostit propoziția „dragi ascultători, nu știu ce să vă mai spun!” Era 7-0 pentru elvețieni și n-am mai scos o vorbă minute bune. Aș fi dispus să-l mai ascult pe performerul mondial cu condiția ca, la Europene, să aibă motivație pentru cât mai multe urlete în meciul cu Elveția. Altfel, cum îi aud vocea, schimb postul. La urma urmei, dreptul meu: și eu sunt Radio România.