Viața de acum este ca o luptă în stadion sau în arenă, însă viața viitoare e cunună. Tentațiile de tot felul, bolile, suferințele și necazurile ce se abat asupra omului în această viață efemeră nu îl fac să fie slab sufletește, ci îl arată cum este de fapt și îl pot întări dacă acesta nu descurajează, ci se îmbărbătează în răbdare, rugăciune și mulțumire către Dumnezeu. Însă, în această luptă nevăzută și în acest război pe plan duhovnicesc, omul nu rămâne singur, ci este ajutat de Dumnezeu Cel iubitor.
Astfel, creștinul este chemat să păstreze neschimbată frumusețea chipului sădit de Dumnezeu în el, să devină mai încercat, mai experimentat și mai puternic pentru unul dintre cele mai grele examene ale acestei vieți, și anume lupta cu bolile și feluritele încercări, mai răbdător în suferință, înțelegând taina și rostul ei. Astfel, el se dovedește a fi și un împlinitor al cuvintelor dumnezeiești, și nu doar un auditor, grăitor sau cititor al acestora.
A fi creștin înseamnă și a suferi cu Hristos și pentru Hristos
A fi creștin înseamnă și a suferi cu Hristos și pentru Hristos și pentru mântuirea sufletului. Sfântul Apostol Pavel vorbește cu tărie despre acest aspect al credinței în Hristos: „Eu toate le socotesc că sunt pagubă, față de înălțimea cunoașterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate și le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, și să mă aflu întru El… ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și să fiu primit părtaș la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui” (Filip. 3, 8-10). Citind aceste cuvinte și analizându-le putem lesne conchide că ele aduc lumină asupra locului suferinței în viața creștină.
Am putea rezuma mare parte din ceea ce descrie Apostolul Pavel aici spunând că viața creștină este atât hristocentrică, cât și hristomorfică. Acest ultim cuvânt, ca numeroase alte cuvinte din lexicul unui teolog, constituie poate pentru unii, la prima vedere, un termen stângaci.
Credința ne modelează după chipul lui Hristos
Și totuși, aparenta lipsă de potrivire exterioară ascunde o dulceață interioară, pentru că exprimă ideea că credința ne modelează după chipul lui Hristos. Prin credință, Dumnezeu ne remodelează până la asemănarea propriului Său Fiu. Paradigma vieții lui Hristos începe să devină evidentă în viețile bunilor creștini care nutresc nădejdea că se vor împărtăși într-o zi de slava Sa cerească și își conformează întreaga viață după preceptele evanghelice.
Dar există și o latură mai puțin luminoasă a acestei probleme. Noi, care suntem făcuți după chipul lui Hristos, Îi împărtășim și suferințele, înainte de a-I împărtăși slava. Suferința și durerea pot părea cu totul inutile și lipsite de sens – dar atunci și moartea lui Hristos pe cruce părea așijderea pentru unii.
Să dobândim putere în a desluși scopul suferințelor noastre
Una dintre cele mai puternice introspecții ale Evangheliei rezidă în aceea că Dumnezeu este capabil să transfigureze suferința care părea a fi lipsită de sens și scop și să obțină sau să dobândească ceva prin ea.
Același Dumnezeu Care a adus scop și putere din suferințele – în aparență fără sens – ale Fiului Său este prezent, prin credință, în suferințele noastre de astăzi. Trebuie să învățăm să I le oferim Lui și să-L rugăm să ne asigure de prezența și harul Său mângâietor și mântuitor, ca să dobândim putere în a desluși scopul suferințelor noastre și pentru a le răbda ca să ne purificăm sufletele și să creștem spiritual în unirea cu El.
Nu trebuie să ne pierdem curajul, nici nădejdea ori răbdarea în fața probei de foc a suferinței
Nu trebuie să ne pierdem curajul, nici nădejdea ori răbdarea în fața probei de foc a suferinței, căci „dacă Stăpânul voiește să suferi trupește, cine ești tu ca să te superi? Nu veghează El oare asupra ta în orice împrejurare? Nu trăiești tu oare aproape de El? Fii răbdător și roagă-L fierbinte să-ți dea ceea ce ai trebuință; e voia Lui, păstrează-ți întreagă răbdarea și hrănește-te cu roadele milei Sale” (Pateric. Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Anastasia, 2009, pp. 201-202).
Nu putem pretinde a-L urma pe Hristos doar pe înălțimile bucuriei Taborului, ci trebuie să-L urmăm și pe cele ale suferințelor Golgotei. Creștinismul oferă mai puțin explicații pentru suferința celui bolnav, cât mai ales un Chip, un Vis-à-vis a Cărui proximitate să o descopere (sau să o redescopere) și pe Care să-L invoce pentru a-L ajuta pe acest drum.
(sursa: Ziarul Lumina, Diac. Liviu PETCU)
