Răbdarea necazurilor

Evagrie și Sfântul Maxim Mărturisitorul spun că Dumnezeu conduce pe om spre desăvârșire, pe o cale pozitivă și pe una negativă. Cea dintâi, numită providență, atrage pe om în sus, în chip pozitiv, prin frumusețea binelui, prin rațiunile lucrurilor, prin îndemnurile lăuntrice ale conștiinței sale și, în general, prin tot ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi. A doua, numită judecată, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma păcatelor, ca să ne atragă de la rele, diferitele privațiuni de fericire, ca să ne îndemne să-L căutăm și mai mult. Precum pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot așa judecata Lui se exercită în fiecare zi. Printr-una ne cheamă spre cele bune, arătându-ne frumusețea lor, prin cealaltă, îngrozindu-ne cu cele contrare, așa cum un tată își îndrumă copilul pe calea cea dreaptă atât prin îndemnuri pozitive, cât și prin pedepse. „Acela care iubește lucrurile bune și frumoase, spune o scolie la Sfântul Maxim, tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de providență prin rațiunile înțelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acestea e atras de la păcat împotriva voii lui și lucrul acesta îl face judecata cea dreaptă prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin providență; cel de al doilea, adică iubitorul de trup și de lume, e oprit de judecată să ajungă la osândă”. Locul însuși citat din lucrarea Sfântului Maxim, lămurit de această scolie, zice: „Aripile Soarelui dreptății sunt Pronia și Judecata. Cuvântul, zburând prin acestea. Se sălășluiește în chip nevăzut în făpturi, tămăduind prin rațiunile înțelepciunii pe cei ce voiesc să se tămăduiască, și vindecând prin modurile certării pe cei greu de urnit spre virtute”.
– De obicei succesele pe care le-a obținut cineva prin diferite înfrânări și prin dobândirea mai multor virtuți îl expun pe om slavei deșarte și mândriei
Din aceste citate se vede că aceste două căi mai au o caracteristică. Calea providenței e o cale urmată din inițiativă proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecății e calea pe care e împins cu sila cel ce nu și-a asumat osteneli de bunăvoie. De aceea spuneam mai înainte că cea dintâi e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metodă de permanență alternanța cu pronia, își arată eficiența și la început, pentru a-l îndruma pe om pe căile unei vieți mai curate, făcându-l să părăsească o viețuire dominată de patimi și să aleagă una mai înfrânată. Dar este de remarcat că metoda judecății nu încetează nici după un oarecare progres într-o asemenea viață, ci se intensifică după o anumită înaintare în viața de înfrânare pentru a desăvârși opera aceleia. Și cum nici monahul nu ajunge la rezultate deplin satisfăcătoare, după un anumit progres duhovnicesc vine și asupra lui câte o perioadă de lenevie și ispite, care să-i pună la încercare și să-i sporească virtutea răbdării.
Aici nu vom vorbi despre necazurile inițiale sau despre cele de totdeauna, care însoțesc viața oamenilor, mai ales a mirenilor, ci în special despre cele care vin în urma unui anumit progres în viața înfrânată, fie că e vorba de monahi, fie de mireni. Dacă înfrânarea și supravegherea gândurilor, făcută de obicei în clipe de singurătate, vizează îndeosebi patimile poftei (lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de avuție), răbdarea față de nemulțumirile ce ni le provoacă oamenii și suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastră sunt menite mai ales să slăbească patimile mâniei (întristarea și supărarea), deși contribuie și ele la o și mai deplină vestejire a mișcărilor poftei. De aceea virtutea aceasta își are locul după virtutea înfrânării. Dar mai este un motiv pentru care se înșiră după înfrânare.
De obicei succesele pe care le-a obținut cineva prin diferite înfrânări și prin dobândirea mai multor virtuți îl expun slavei deșarte și mândriei. De aceea Dumnezeu a rânduit ca să vină peste el supărări de la oameni și diferite necazuri, ca să-l tămăduiască și de aceste patimi, apărute într-o formă nouă, după ce n-au mai putut să se întemeieze pe avuții și pe alte străluciri deșarte.
– Metoda proniei ne face mai ales să respingem ispitele plăcerii, pe când metoda judecății ne face îndeosebi să suportăm încercările prin durere
Din această pricină ele sunt simțite ca un fel de părăsire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, după ce mai înainte Îl simțise mereu aproape, ajutându-l în eforturile sale. Dat fiind însă rostul pozitiv al acestei părăsiri. Părinții o numesc părăsire pedagogică sau povățuitoare, și o deosebesc de părăsirea în sens de lepădare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afară, ci și anumite descurajări lăuntrice. E ceea ce Ioan al Crucii numește purificare pasivă, care, după ce au dispărut copacii patimilor, are să extirpe și rădăcinile lor, și în cursul căreia omul trăiește sentimentul de descurajare și de plictiseală al unui gol și al unei aridități înspăimântătoare.
Diadoh spune despre aceste părăsiri: „Părăsirea în scop de povățuire nu lipsește nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul își ascunde numai, cum am zis de multe ori, prezența din fața minții, ca să împingă oarecum sufletul înainte, folosind răutatea dracilor, spre a căuta cu toată frica și cu multă smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscând câte puțin răutatea vrăjmașului său. Este ceea ce face și mama, care depărtează puțin pruncul de la sânul său, dacă se poartă cu neorânduială față de regulile alăptării, ca, speriat de unii oameni cu fețe urâte ce stau împrejur, sau de unele fiare, să se întoarcă cu frică multă și cu lacrimi la sânul mamei. Dar părăsirea în sens de lepădare predă sufletul ce nu vrea să aibă pe Dumnezeu, legat dracilor… Părăsirea povățuitoare aduce sufletului întristare multă, de asemenea o anumită smerire și o deznădejde măsurată. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slavă și fricoasă să ajungă, după cuviință, la smerenie. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredință, de fumul mândriei și de mânie”.
Din citatele de mai sus ale Sfântului Maxim Mărturisitorul și din caracterul de purificare pasivă ce-l atribuie Ioan al Crucii părăsirii pasive povățuitoare, se mai desprind următoarele deosebiri între metoda proniei și metoda judecății, pe lângă cea amintită, conform căreia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul că-l îndeamnă să-și asume din proprie inițiativă anumite osteneli, iar metoda judecății îl atrage prin anumite suferințe ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales să respingem ispitele plăcerii, deci patimile poftei, pe când metoda judecății ne face îndeosebi să suportăm încercările prin durere, prin care slăbim patimile mâniei și ale mândriei.
Peirasmos. Ispită. Încercare.
Cuvântul grec peirasmos și cuvântul slav corespunzător au înțelesul general de mijloc prin care se pune cineva la încercare, la probă, ca să-și dezvăluie firea ascunsă (de aceea verbul slav ispitivați, a ispiti, înseamnă și a cerceta un lucru mai în adânc, pentru a afla ce se află în el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca să provoace cu adevărat o reacție autorevelatoare din partea celui supus ei, trebuie să fie sau atractiva, sau repulsiva, adică sau să trezească pofta după ea, sau retragerea din fața ei și refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie să se adreseze sau poftei, sau mâniei. Proba care trezește atracția poftei este plăcerea în sens general, cea care stârnește respingerea mâniei este durerea în general. Limba românească, mai nuanțată în chestiunea aceasta ca cea greacă, sau slavă, a rezervat pentru cele doua feluri de probe câte un cuvânt aparte: prin cuvântul ispită indică aproape exclusiv proba prin plăcere, rezervând pentru proba prin durere cuvântul încercare. Astfel, când auzim de ispită ne gândim la ceva atractiv, iar când auzim de încercare, ne gândim la ceva anevoie de suportat. (Părintele Dumitru Stăniloae)