Quo Vadis

Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni” – filiala Suceava derulează, de un an de zile, un proiect care se adresează tinerilor, proiect care poartă o denumire sugestivă „Quo vadis” (Încotro?).
În fiecare sâmbătă, tinerii dornici să discute cu cei de vârsta lor pe teme de cultură, spiritualitate, istorie și să viziteze locuri cu rezonanță istorică și religioasă, se întâlnesc și încearcă, împreună, să găsească răspuns la întrebări care-i frământă
În cele ce urmează, vom încerca să prezentam câteva din „concluziile” la care tinerii au ajuns întrebând, încercând, gândind și meditând.
– DARUL PRIETENIEI –
Prietenia este un dar, pe care mulți îl primesc, dar pe care puțini reușesc să-l păstreze. Ca orice lucru prețios, trebuie să treacă prin încercări pentru a-și arăta valoarea. Abia după ce trece prin foc, ulciorul este gata să primească în el vinul cel vechi.
Adolescența este timpul prieteniei: sufletele se deschid pentru a intra în comuniune cu ceilalți; sinceritatea e maximă și încrederea deplină: acum e vremea să ne facem prieteni!
Numai că trebuie să știm că prietenia nu e lucru ușor. Există niște legi interne ale prieteniei care, dacă sunt încălcate, relația începe ușor-ușor să se erodeze. Dacă nu cunoaștem aceste legi, stăm neputincioși și vedem cum se pierde ceva ce a început așa de frumos.
Primul lucru care trebuie avut în vedere: nu poți fi prieten cu toată lumea. Poți fi prietenos cu toată lumea, dar prietenii adevărați sunt puțini. De ce? Pentru că o astfel de legătură cere timp, iar noi nu mai avem timp! Așa că puținul pe care-l avem, trebuie să-l oferim celor care-l merită, celor care ne ajută să creștem, să evoluăm sufletește frumos. Avem modelul Mântuitorului: și-a adâncit legăturile cu câteva persoane semnificative în loc să se adreseze în permanență mulțimilor.
Ce ajută prietenia cel mai mult este comunicarea și deschiderea. Oamenii au o înclinație firească spre deschidere, spre comunicare; comportamentul închis, spun psihologii, duce la dezintegrarea personalității; sinceritatea poate fi o poliță de asigurare a sănătății, prevenind boli mintale și fizice. Problema e că există o anumită reticență față de deschidere: teama de a fi respins. Suntem convinși că, dacă ceilalți ne-ar vedea așa cum ne vedem noi, priveliștea i-ar îndepărta. Însă, atunci când o persoană își scoate masca, ceilalți sunt atrași în mod paradoxal de ea; deschiderea naște deschidere.
Vladimir Losski avertizează asupra pericolului lipsei de sinceritate cu ceilalți și cu noi înșine: “Se fabrică adesea o falsă idee de sine însuși, un eu artificial și convențional, un fel de passe-partout în relațiile exterioare și această mască începe să înlocuiască adesea, chiar în noi înșine, adevărata noastră persoană, așa cum se află ea înaintea lui Dumnezeu”
Trebuie să acordăm atenție gesturilor prieteniei: dăruiți, pentru că darul arată gândul pe care l-ai avut la celălalt. Nu e nevoie de daruri scumpe, ci de daruri potrivite. Un dar potrivit înseamnă că te-ai gândit la persoana respectivă, că ți-ai “pierdut” timpul gândindu-te ce-ar putea s-o bucure. De fapt asta se ascunde în spatele unui cadou: preocuparea pentru celălalt.
Spune un psiholog american, Alan Mc Ginnis, că masa e un minunat prilej de comuniune cu prietenii: atâtea întâlniri importante între Iisus și prietenii Lui
s-au petrecut la masă; există ceva aproape sacru în a împărți pâinea cu cineva; e foarte greu să rămâi în dușmănie cu cineva după ce ai stat la masă cu el.
Într-o relație, două sunt aspirațiile omului: dorul de legătură, de comuniune și dorul de libertate; trebuie ca o prietenie adevărată să le ostoiască pe amândouă. De aceea, trebuie să știm când să ne lăsăm prietenii să fie singuri, fără a ne ofensa că nu doresc să le fim alături în acele momente. Spun teologii că darul cel mai mare pe care l-a făcut Dumnezeu omului este libertatea. Ce înseamnă de fapt libertatea? Înseamnă să-i acorzi încredere celuilalt, chiar dacă ești aproape sigur că o să greșească. Încrederea e o dovadă concretă de iubire. “Oamenii devin ceea ce îi încurajezi să fie, nu ceea ce îi cicălești să fie”. (Robert Manry)
O calitate esențială a prietenului este să știe să asculte. Daca vrei sa fii interesant, trebuie sa fii interesat. Același psiholog american spune că multe genii au doar “emițătoare” în ceea ce privește actul comunicării; Iisus avea și “circuite receptoare”, voia să-i audă pe cei ce-i stăteau înainte și să-i cunoască cât mai bine; a pus întrebări leproșilor, ofițerilor romani, orbilor, rabinilor, prostituatelor, pescarilor etc.
O calitate care, din păcate, nu e prea răspândită în ziua de astăzi, este discreția. Este puntea cea mai sigură spre câștigarea încrederii celuilalt. E modul în care se cimentează cu adevărat o prietenie. E și o bucurie tainică: știm numai noi doi…
Cea mai nimerită concluzie găsesc că ar fi un gând al părintelui Dumitru Stăniloaie, despre comuniune. El spune că există o nevoie de comuniune cu ceilalți. De ce? Pentru că firea omenească este una și fiecare dintre noi suntem părți ale unui întreg.
Numai că, noi, vrând sa ne punem in prim plan pe noi înșine, ajungem în conflict cu semenii, prin mândrie sau trezind invidia lor. Ca urmare, firea cea una s-a divizat în părticele nenumărate și noi, cei de aceeași fire, ne devorăm unii pe altii, din pricina iubirii egoiste de sine.
Cine zice prea mult “eu” ca să se pună în evidență că a făcut anumite lucruri iși taie rădăcinile de comunicare cu semenii. Neavând iubire față de ei, nu va avea iubirea lor.
Nimeni nu poate spune că a facut un lucru singur, chiar dacă in aparență nu l-a ajutat nimeni. Ideea unei fapte, stimulul ei, destoinicia pentru ea și alte condiții ale ei i-au fost date de mediul în care s-a dezvoltat.
“Eu” este o expresie a mândriei, din acest punct de vedere, și o tăiere a firii.
“Noi” este expresia dragostei, a smereniei, a recunoașterii unității firii.
Îndemn pentru tineri, deci: căutați prietenia, pentru că e izvor de mult folos și bucurie.
Elena Moroșan –„QUO VADIS”
Contact: fundatiasmbsv@yahoo.com