QUO VADIS?

– ÎMPLINIREA VOCAȚIEI –
Se spune de multe ori, despre cineva care e foarte bun într-un anumit domeniu, că e o persoană „cu vocație”. Despre Balzac, Dostoievski, Dickens, auzim adesea că au avut „vocația” scrisului. Întrebarea care se pune: oare numai unii au o anumită vocație și alții nu? Ce este până la urmă vocația și cum ne-o descoperim?
Vocația poate fi denumită, într-o primă fază, o înclinație naturală spre ceva. Vedem că, încă mici fiind, copiii sunt atrași de lucruri diferite. Unui copil îi place să atace prizele din casă, să le deșurubeze și să le meșterească, altul e foarte bun la sărit garduri și la făcut tracțiuni la bară, altul se pricepe la construit cazemate iarna și țintește foarte bine cu bulgării de zăpadă, o fetiță poate să coase minunat hăinuțe pentru păpuși. Putem găsi aici germenii unei viitoare vocații. Dacă părinții, în primul rând, și apoi profesorii, se vor dovedi a fi pricepuți în a deosebi semințele puse în noi de Dumnezeu, îi vor putea îndruma pe copii pe calea potrivită și îi vor face să înflorească deplin.
Să intrăm mai în adânc și să vedem cum putem face acest lucru: să ne descoperim vocația.
În primul rând, dezvoltându-ne curiozitatea care există în mod natural în noi. Să punem întrebări, să cercetăm fiecare lucru, să-l învârtim pe toate părțile. Părinții ar trebui să fie atenți să nu spună niciodată copiilor că au pus o întrebare proastă; s-ar putea să și le „înghită” pe următoarele și să le stopeze astfel progresul.
Apoi, e foarte importantă implicarea în diferite activități. Nu putem ști dacă ne pricepem la un anumit lucru până când nu încercăm. Sunt multe lucruri frumoase care merită încercate: pictură, muzică, o limbă străină, sport etc. O să găsim până la urmă ceva în care să ne regăsim, în care să ne simțim „acasă”.
Cărțile au iarăși un rol important în descoperirea vocației. Găsim în miezul lor modele de urmat. Apare în mintea noastră gândul: „Vreau să fiu și eu așa” și începem să ne străduim într-o direcție. Modelele pot fi și din realitate, desigur. Sunt unii copii pe care e amuzant să-i privești, pentru că încearcă de mici să imite o anumită persoană matură: să meargă la fel, să intoneze cuvintele la fel, să gesticuleze la fel. E un semn că le e drag omul respectiv și că și-ar dori să-i semene.
Numai că drumul împlinirii vocației nu e întotdeauna foarte ușor. Din contra, cei care au căutat să-l urmeze s-au lovit de numeroase obstacole. Primul și cel mai greu de surmontat obstacol e în noi înșine, când ne declarăm învinși fără ca măcar să începem lupta. Sunt foarte mulți tineri care hotărăsc singuri să-și înăbușe pornirea spre ceva care nu pare să aducă un profit imediat, punându-și, desigur chibzuita întrebare, „din ce o să trăiesc?”; ei îl scot în felul acesta pe Dumnezeu cu totul din ecuație, nu-i mai dau posibilitatea să se manifeste în viața lor. Trec anii searbăd, fără culoare, în mediocritate și, dacă suntem sinceri cu noi, ne dăm seama că ne-am ratat viața, am trecut pe lângă ea.
Apoi, ne poate opri din drum opinia celor din din jur și mai ales a celor apropiați, pentru că ei ne influențează într-o măsură foarte mare. Se întâmplă de multe ori ca un copil să aibă o înclinație spre ceva mai puțin pecuniar și atunci părinții îl „conving” că e mai bine pentru el să devină un om „cu stare”, chiar dacă va avea parte, zilnic și pentru tot restul vieții, de cel puțin 8 ore de strădanie fără nici o mulțumire sufletească.
Și atunci ne punem întrebarea cât și în ce măsură trebuie să avem încredere în părerea celorlalți? O să oferim aici o povestioară care e foarte potrivită ca răspuns: câteva broscuțe s-au hotărât să urce un munte foarte abrupt. Desigur, s-au adunat mulți privitori, care au început să-și dea cu părerea: ”ar fi minunat să ajungă, dar n-o să reușească, e prea greu urcușul…”, „ e imposibil, uite ce lăbuțe mici au, cum o să se țină de stânci, o să alunece și o să se zdrobească…”, „n-au cum să facă asta, nici o broscuță n-a mai urcat pe muntele ăsta…” Auzind comentariile, broscuțele se descurajau rând pe rând și coborau, cu capul plecat. Una singură mergea hotărâtă înainte, pas cu pas, pietricică cu pietricică. În cele din urmă, a ajuns în vârf. Toți au aplaudat-o, au aclamat-o, când a coborât de pe munte… numai atunci și-au dat seama că broscuța temerară era surdă, nu a auzit glasul descurajator al lumii. Să ne fie și nouă spre luare aminte această povestioară și să nu-i lăsăm pe alții, care nu mai știu să viseze, care nu vor să se mai avânte spre piscuri, care se mulțumesc să ducă o existență săracă în bucurii, să ne taie și nouă elanul.
Mai apare apoi o problemă: cum ne dăm seama că suntem pe drumul cel bun în împlinirea vocației? Întotdeauna să ne evaluăm „pomul” vieții noastre după roadele sale. Să încercăm să fim sinceri cu noi înșine: ocupația noastră ne face cu adevărat plăcere? O facem cu pasiune și entuziasm, se află în gândurile noastre, ca o preocupare permanentă? Putem privi înapoi cu bucurie și cu sentimentul datoriei împlinite?
Dacă te afli printre cei care așteaptă cu nerăbdare să treacă cele opt ore de serviciu, dacă ți se pare că omul de lângă tine a primit mai multe de la viață și te apucă o ușoară părere de rău și chiar invidie, dacă începi să-și dai seama că cele două zile pe lună în care ești bucuros că iei salariul și-ți poți cumpăra pizza nu compensează cu celelalte 28 în care ești nefericit, e timpul să-ți dai seama că ți-ai cam ratat vocația.
Dar vocația cea mai importantă, la care toată lumea are acces, chiar și la o vârstă când ți se pare că nu se mai poate face nimic, este să fii om. A trăi este o artă, poate cea mai dificilă, care cere mult efort si curaj, dar și talent, inspirație, intuiție – a trăi e o artă majoră, pentru care în lumea noastră există prea puține modele, prea puțini dascăli.
Scriitorul englez Aldous Huxley observa, extrem de actual, că „există mulți indivizi care nu au văzut în viața lor oameni juști, autentici, nobili sau spirituali, oameni care să fie altfel decât marea masă mânată numai de egoism cotidian, de interese strict personale și de țeluri materiale imediate, fără nici un gând mai fin care să-i ridice peste constrângerile luptei dure pentru existență sau pentru un loc în lumea socială și profesională în care le e dat să viețuiască”.
Până la urmă, a ne împlini vocația înseamnă a ne cultiva darurile pe care le-am primit și, mai simplu, a răspunde chemării pe care ne-o adresează Dumnezeu în fiecare clipă.
Mihaela BÂRSAN – „QUO VADIS”
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)