– Baba și mitraliera-
Spovedanie neterminată a poporului meu
Există o prejudecată conform căreia creștinismul, ortodoxia în special, este ceva pentru babe, pentru inculți sau proști. Uneori când intri în câte-o biserică înțelegi originea acestei presupoziții superficiale. Bisericile sunt, de multe ori pline de oameni dărâmați, eșuați. Dar și strada, lumea este astfel. Asta este fața României de azi, care găsește totuși în Dumnezeu ultima scăpare.
Suntem un popor plin de răni și sechele, ce trăiește, în cea mai mare parte a timpului, pe de rost, în rutină și plafonare. Nu poți să judeci pe nimeni prea aspru: și tu și eu tot pe-acolo suntem.
Istoria ultimelor decenii și păcatele catastrofale de care suferim și-au lăsat rănile deschise în văzul tuturor. Dacă ar trebui să mergem la spovedit ca popor ce-am avea de mărturisit? Câteva, mai mari, le-aș numi eu aici:
– Lepădarea de Dumnezeu ca cerință de stat ();
– Crimele puterii centrale comuniste împotriva elitelor intelectuale și morale (intelectuali de orice orientare politică, preoți, monahi, ierarhi întemnițați, torturați, uciși în cele mai înfiorătoare feluri, doar pentru că nu erau de acord cu un sistem ale cărui metode demonice le-au intuit înainte de a le fi gustat);
– Crimele omului de rând împotriva vecinului său, de la pâră la vânzarea pe bani sau favoruri de doi lei, sau de frică, sub amenințare („Tovarășe locotenent, permiteți să vă raportez că vecinul meu mi-a declarat că a ascultat împreună cu familia injurii la adresa Partidului la postul de radio Vocea Americii”);
– Patologia proprietății: furtul generalizat. Toată lumea fura fără să simtă vină („Nu fur de la nimeni, fur de la Stat”);
– Lipsa demnității și obișnuința mizeriei morale („Partidu’ era bun: ne-a dat casă, masă. Ce dacă i-a băgat p’ăia la pușcărie? O făceau pe-a deștepții. Așa le trebe. Mama lor de bandiți!”);
– Uciderea copiilor nenăscuți (avorturile). Prima lege post comunistă a fost legalizarea avorturilor. De atunci până azi s-au „realizat” aproximativ 20.000.000 de avorturi. O medie de un milion pe an. (Cum spunea cineva: „Suntem un popor pe jumatate în pământ!”) Azi, fiecărei nașteri îi corespund trei avorturi, asta înseamnă că trei sferturi din sarcinile viabile sfârșesc tragic, prin avort, doar un sfert se nasc, iar din aceștia nu toți sunt doriți. De aici înțelegem că noi, românii, azi, nu ne dorim copii, că nu-i iubim, că ne iubim doar pe noi, așa de tare ne iubim încât ne ucidem copiii ca să putem noi trăi mai bine, mai fară griji.
– Utilizarea fără scrupule a anticoncepționalelor de orice fel. Azi în scopuri desfrânate românii, în marea lor majoritate folosesc anticoncepționale și asta fără urmă de mustrare de conștiință. Chiar și cei care merg la biserică. Sunt șmecheri. Fură plăcerea fără să-și asume responsabilitățile ce decurg din actul plăcut, responsabilități pentru a căror greutate Dumnezeu le-a însoțit cu plăcerea. Pentru a-i ușura omului împreună lucrarea cu El, a pus Dumnezeu bucurie în toate lucrurile ce țin de viață. În cele ce țin de viața trupului (hrana, îmbrăcămintea, respirația, înmulțirea neamului omenesc etc.) a pus bucurie trupească (legată de sațietate, confort termic, aer curat, plăcere fizică etc.), iar în cele ce țin de viața sufletului a pus bucurie sufletească. Pentru procreere, cumva Dumnezeu dă plata înainte, învoindu-se cu omul, prin legile firii, ca acesta să le împlinească. Omul ia plata plăcerii fizice, din fire sădită, dar partea lui, munca lui, datoria lui nu și-o îndeplinește. Apoi căzând din rău în mai rău, spune : „Ce Dumnezeu, ce plată, ce datorie? Nu există! Fac ce vreau.”
– Nefericirea copiilor români. Părinții azi nu-și doresc copii, folosesc mijloace contraceptive pentru asta, dacă totuși au o „sarcină nedorită”(ce ușor folosim acest termen!) trei sferturi din ei avortează și astfel, după acest teribil triaj, se nasc și în România copii. Unii doriți, unii nedoriți. (Cât de mare este drama unui copil nedorit! Este un lucru ce poate rămâne ascuns, dar care lasă asupra copilului o pecete negativă ce o va purta toată viața.) Dar nici cei doriți nu o duc prea bine. Mulți părinți sunt forțați de noul stil de viață al societății românești (libere) să devină muncitori de zi lumină, adică din zori și până-n seară, femei și bărbați, mame și tați (mai puțin liberi, dacă nu chiar sclavi pe bani puțini). Îți și vine uneori s-o întrebi pe doamna ce controlează biletele în autobuz, noaptea pe la 10, în schimbul 2 : „Mamă, dragă și amărâtă, cu cine ți-ai lăsat copiii?” Dar acestea sunt totuși, cazuri fericite. Mai dureros este fenomenul larg răspândit al migrației părinților, copiii devenind practic orfani, crescuți de bunici, mătuși, vecini, cu urmări greu de înțeles acum, în complexitatea lor. Fenomenul acesta este unul cataclismic lasând în urmă multe victime: copii ce se sinucid roși de dorul părinților ce au plecat „spre binele lor”, „să le ofere un trai mai bun”.
– Desfrâul generalizat. Televiziunea, publicațiile pentru adolescenți, revistele „de damă”, cele „pentru adulți” poartă azi miasmele grele ale desfrânarii ca modă, ca virtute indispensabilă omului „modern”. („Cea mai sexy colegă de clasă” s-ar traduce celor vechi prin „colega cea mai provocatoare spre desfrânare” sau „colega față de care am cele mai desfrânate gânduri”). Influențele desfrânării se întind de la vârste incredibil de mici (3-4 ani) la vârste la care trupul nu prea-l mai ispitește pe om.(Am în memorie două fetițe de 3-4 ani, care încă nu vorbeau bine și îngânau dansând, imitând gesturi sexuale refrenul „Sexi, sexi stiu că mă vlei, tătă ziua ti gândești la fimei!”. Altă amintire tristă este aceea a unui bătrân respectabil ce nu-și putea desprinde ochii de pe o reclamă stradală, cu multă piele dezgolită, și aluzii foarte explicite)
– Dispariția conștiinței de neam. Românii nu mai au azi legătură cu trecutul adânc al neamului. Cei din conducere nu mai știu de unde vine și unde ar trebui să se îndrepte acest neam. Dezorintarea, lipsa unui proiect autentic, oportunismul, lichelismul sunt simptomele unei pseudoelite de carnaval care, vorbind, râzând, a uitat de ce râde, despre ce vorbește. Averea Statului, cândva samavolnic adunată prin Marea Colectivizare, este acum samavolnic împărțită, ca o nouă pradă a unui nou război, prin lucruri „mari”(Marea Privatizare, Marea Retrocedare și altele). Modelele nu mai există, morala a murit demult, demnitatea, noblețea, diplomația lasă locul slugărniciei, canaliei, gregarului. Instinctul guvernează ca rațiune, în vremuri în care înțelepciunea trebuia să ne fi intrat deja în reflex.
Aș putea continua (-Superficialitatea în legătura cu Dumnezeu, -Desfrâul mediatic, -Discriminarea pozitivă a minorităților imorale, -Relativizarea reperelor absolute, -Consumismul etc.). Nu vreu să joc rolul unei mitraliere (chiar dacă mă numesc Pușcașu). Nu acuz pe nimeni, deplâng doar starea noastră de azi. Ăștia suntem, ăsta-mi este chipul și am datoria de a mă uita în oglindă. Dar nu este numai datoria mea. Vă rog să continuați voi această încercare de spovedanie a noastră, a poporului român de azi. Nu doar prin a descoperi păcatele și patimile noastre ca popor, ci și prin a le mărturisi, a le lepăda, a cere iertarea lui Dumnezeu și a le îndrepta în noi, în copiii noștri și în copiii copiilor noștri. Astfel să se împlinească în noi cuvintele „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Mircea Cristian Pușcașu
mnpuscasu@yahoo.com
Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”
www.fundatiasmbsv.ro
