QUO VADIS?

– CUM TRĂIM –
Se apropie praznicul Învierii Domnului. Atunci când primești lumina, la miezul nopții, nu poți să nu te gândești : cum mă aflu față de anul trecut? Simt mai adânc bucuria Învierii? E Hristos cu adevărat prezent în sufletul meu? Sau mă uit cu mirare la fețele luminoase ale celorlalți și mă forțez să par că aș simți și eu ceva, deși nimic nu mișcă în interiorul meu.
E un moment în care, vrând-nevrând, viața ta îți apare în lumină. Nu poți să nu te vezi pe tine așa cum ești, decât dacă închizi ochii. Dar chiar și cu ochii închiși – așa cum alegem mulți dintre noi să ne trăim viața – atunci când lumina e foarte puternică, tot întrezărim că dincolo de pleoapele noastre este lumina. Așa se întâmplă și în zilele acestea.
Paștele e o răscruce, un timp al întrebărilor serioase : ce urmăresc să realizez eu în viață, ce vreau să fac cu viața mea? Dacă viața mea nu e ceva serios, atunci îmi permit să pierd timpul, să lâncezesc, să mă ocup cu banalități și fleacuri, dar dacă o cred importantă, atunci trebuie să mă gândesc bine la ea.
Ce oare să țintim în viața noastră ca să nu treacă în zadar? Orice am face, în orice ne-am implica, trebuie să căutăm sensul. Omul nu poate trăi fără sens. F.M. Dostoievski povestește, în «Amintiri din casa morților» (o carte autobiografică, în care descrie anii săi de detenție din Siberia) că ocnașii au fost puși să care niște bolovani dintr-un loc în altul, și apoi să-i mute la loc. După câteva zile, starea lor de spirit era înfiorătoare. Spune marele scriitor rus că nimic nu distruge mai tare psihicul omului decât o muncă fără rost, la nesfârșit. În momentul în care li s-a schimbat sarcina și au fost puși să construiască niște barăci, s-au însuflețit și parcă au devenit alți oameni. Viața lor a căpătat sens. Făceau ceva pentru cineva, exista un rost în munca lor.
Sensul depinde mult de perspectiva pe care o avem asupra vieții. Poți avea drept scop să devii un profesor universitar bun; e multă muncă și strădanie, dar dacă ai cu adevărat vocație, treci peste greutăți și reușești. Poate vrei să te faci un bun tâmplar: ehei, o să distrugi mulți copaci până când o să-ți „dai” mâna și să faci niște fotolii roccoco de mare finețe, dar poți cu siguranță să o faci. Întrebarea este: și după asta ce? Bucuria de a obține un post, de a-ți ieși din mână un lucru frumos, e limitată în timp. Te bucuri o zi, două, o săptămână, dar până la urmă, trece și asta, așa cum trec toate. Și te întrebi din nou: și acuma ce?
Ce să facem ca bucuria noastră să nu fie limitată? Să nu se termine așa de repede ca și plăcerea de a mânca o pizza bună?
O sugestie ar fi să nu vrei să devii: un „doctor bun”, un „profesor bun”, un „mecanic bun”, ci să devii pur si simplu „bun”.
Un alt gând ar fi să te întrebi ce trece dincolo de timp, ce rezistă efectului coroziv al trecerii anilor? Oamenii, chiar geniali ca Einstein sau glorioși ca Alexandru cel Mare și-au sfârșit misiunea la moarte. Acesta din urmă chiar a cerut ca să fie îngropat cu mâinile afară, tocmai pentru a arăta că nu a luat nimic cu el dincolo.
Și atunci ne nedumerim: dacă acești oameni mari n-au reușit să treacă de hotarul morții, oare cum vom reuși noi, așa mici și necăjiți? Este posibil oare? A reușit cineva vreodată să biruiască moartea? Ei, aici ne întoarcem ușor de unde am plecat, de la Înviere: o să cântăm cu toții cu glas mare, urmărind atent linia melodică și pătrunși fiind de propria noastră „evlavie” că Hristos „cu moartea pre moarte a călcat”. Dar oare pătrundem cu adevărat sensul acestor cuvinte? Înțelegem că mesajul acesta e vital pentru noi, că e însăși viața noastră?
Unii oameni cu siguranță l-au înțeles. De la Hristos, e plin calendarul de sfinți care au reușit, cu harul și ajutorul Său, să-L imite. Să biruiască moartea și să slujească altora chiar și după moarte.
Pe unii i-am pierdut la aceste rânduri. Li s-au închis pleoapele. Păi cum să ne mai facem sfinți? Sfinții au trăit în secolele I, II, III, poate olecuță mai încolo. Au fost alte vremuri, ehehe… împărați care au prigonit pe creștini, a fost un „trend” de sfințenie. Noi suntem oameni moderni, ei cu ale lor, noi cu ale noastre.
Și totuși sfințenia este posibilă, chiar și astăzi, chiar și acum. Sigur că nu mai putem ajunge la măsura Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Simeon Noul Teolog sau a Sfântului Grigore Palama, dar Dumnezeu, chiar și astăzi, chiar așa slăbănogiți, tot ne primește.
Foarte frumos ne dă cuvânt IPS Iustinian Chira al Maramureșului despre chemarea fiecăruia dintre noi la sfințenie: după ce Adam a făcut neascultare și a mâncat din pomul cunoștinței binelui și al răului, Dumnezeu l-a strigat pe Adam în rai: „Adame, unde ești?”. Întrebarea aceasta se aude peste veacuri, este pusă tuturor oamenilor. Se aude din veșnicie întrebarea asta pentru fiecare dintre noi : „Adame, unde ești?” Tocmai pentru că noi, fiind copleșiți de lucrurile lumii, de lucruri neimportante, nu-l mai căutăm pe Dumnezeu. Dar chemarea lui Dumnezeu se aude tot timpul, pentru cei sensibilizați duhovnicește. Există sub forma neliniștii nedeslușite pe care o simte fiecare om. Dumnezeu ne așteaptă din veac să ne întoarcem spre El, să ne regăsim rostul pentru care am fost creați, de a deveni fii ai lui Dumnezeu.
Să primim deci Învierea Domnului, care iată, este atât de aproape, ca pe o nouă șansă de a răspunde chemării lui Hristos, care nu încetează niciodată să ne strige pe nume. (Ciprian BOLOHAN – elev în clasa a XII-a, Colegiul Tehnic „Samuil Isopescul”, contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)