QUO VADIS

„Moartea lui Ivan Ilici”, de Lev Tolstoi
– Prezentare –
Despre nuvela ”Moartea lui Ivan Ilici”, Marin Preda spunea că face parte „dintre acele cărți care crestează sufletul, se împlântă în el, îl schimbă și devin parte componentă a conștiinței umane”.
O istorisire de câteva zeci de pagini; ce poate avea atât de extraordinar încât să merite asemenea cuvinte din partea unui mare scriitor ca Marin Preda?
În primul rând, este vorba despre subiectul abordat: sensul vieții, sau mai bine zis descoperirea lipsei de sens a vieții proprii in apropierea morții.
Ivan Ilici, un funcționar burghez, duce o viață în conformitate cu principiile lumii. Se dedică unei cariere cu oarece perspective, face o căsătorie „potrivită” cu rangul și situația sa, își amenajează o casă – în fine, face toți acești pași care sunt ceruți de societate pentru a fi acceptat în rândurile ei și pentru a fi apreciat de ea. Duce o viață, după cum el însuși spune, „comme il faut”, confortabilă și plăcută. E foarte mulțumit de persoana lui, de „mersul ascendent” al vieții sale.
Totul până într-o zi, când, din cauza unui mic accident petrecut în timpul aranjării casei, începe să simtă o ușoară durere în partea dreaptă. Durerea devine din ce în ce mai pronunțată și începe să stânjenească mersul „plăcut” și „decent” al vieții sale. La început, este preocupat de partea fiziologică a bolii: studiază, caută, cercetează, dar, în același timp, simte o ușoară neliniște pe care nu și-o poate explica. Încearcă să evite gândurile neplăcute, să se concentreze asupra vieții sale obișnuite: munca, familia, casa.
Până când într-o zi, realizează dintr-o dată că acel gând neplăcut care nu-i dă pace este gândul la moarte, însoțit de un sentiment din ce în ce mai acut că nu și-a trăit viața cum trebuie. La început un asemenea gând i se pare nebunesc: el a trăit toată viața în conformitate cu normele societății, a urmat întocmai preceptele oamenilor importanți, se înscrie între cei socotiți de societate „oameni de succes”.
Începe să-și analizeze viața și e din ce în ce mai uimit: lucrurile care i-au bucurat și i-au susținut existența, toate succesele sale, privite din perspectiva morții apropiate, par fără importanță și lipsite de strălucire. Moartea e cea care dă măsura lucrurilor, care înlătură fumul amăgitor al faptelor noastre, care le reduce la măsura adevărată. În fața morții, nu te mai poți păcăli. Trebuie să fii sincer și să te evaluezi corect.
Asta face și Ivan Ilici, din ce în ce mai îngrozit. Constată că familia lui consideră aproape o „indecență” boala lui, că lipsește compasiunea și dragostea pentru el. Prietenii se feresc de el, ba chiar se fac diferite calcule – așa cum a făcut și el, la rândul său – cu privire la promovările care vor avea loc în urma morții lui. O mare de răceală, de conveniențe, de singurătate.
Tot Marin Preda oferă și esența acestei nuvele. El spune că nu există nimic mai tragic în lumea aceasta decât să-ți dai seama că ai trăit rău, că ți-ai ratat viața și că nu mai poți face nimic ca să schimbi acest lucru.
Noi pornim în viața noastră de la premisa că modul de a trăi al celor mai mulți e desigur cel mai bun, luăm de bune principiile de viață „acceptate” ca normative, fără să le mai trecem prin filtrul rațiunii. Și ne dăm seama la sfârșitul vieții, din perspectiva morții, în fața căreia nu mai încape „minciuna de sine”, că am fost înșelați, că ne-am pus toată energia în lucruri neesențiale, că ne-am ratat, adică, viața. Și cu adevărat nimic nu e mai tragic decât acest gând că ai trăit în zadar.
Într-un documentar despre creaționism am văzut un om de știință care a fost zguduit citind studiul unui confrate din Australia în care acesta demonstra, cu argumente, că teoria lui Darwin nu stă în picioare. Terminase facultatea, își făcuse doctoratul, era acum profesor la o universitate prestigioasă din America și totuși nimeni nu-i spusese că teoria lui Darwin este o ipoteză, și încă una foarte șubredă din perspectiva ultimelor descoperiri științifice. Cum să progresezi dacă pornești din start de la premise greșite?
„Moartea lui Ivan Ilici” ne demonstrează că așa stau lucrurile și în viață: că trebuie să cercetăm, să căutăm ADEVĂRUL și să nu se oprim la „adevărurile” relative ale oamenilor. Că viața noastră e prea prețioasă ca să o trăim după șabloanele altora, că trebuie să ne raportăm la veșnicie, dacă suntem creștini și mărturisim că sufletul nostru este nemuritor.
Elena Moroșan – Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatiasmbsv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)