QUO VADIS – Recunoașterea falșilor povățuitori –

Cum aflăm dacă povățuitorii noștri sunt după Dumnezeu și călăuze spre Dumnezeu? Acest lucru îl desprindem din învățătura Sfinților Părinți, învățătură însoțită de multă rugăciune. Căutăm să vedem de găsim spiritul sfinților în cel ce ne îndrumă, pentru că știm că părinții vechi sfătuiau cu multă smerenie, nu după propria înțelepciune, ci urmând întocmai linia Scripturii și a celor spuse de Sfinții Părinți.
Sfinții Părinți avertizează asupra pericolului încredințării unui povățuitor neiscusit, lucru care poate avea consecințe deosebit de grave pentru viața duhovnicească a novicelui.
Sfântul Ioan Scărarul ne arată că nu este suficient să ai calități duhovnicești pentru a putea povățui sufletele: „Unii socotind ca nimic luarea asupra lor a grijii altora, au pornit să păstorească sufletele fără jude¬cată; și cu toate că întreceau pe alții cu multă bogăție (în virtuți), au plecat cu mâinile goale, trecând altora această purtare de grijă a acelora.”
Cuviosul Pimen cel Mare poruncește călugărului să se despartă numaidecât de conviețuirea cu Bătrânul care s-ar dovedi păgubitoare pentru suflet, de bună seamă prin încălcarea de către bătrân a Predaniei morale a Bisericii.
Pericolele ce-l pândesc pe începătorul care a ajuns la un fals îndrumător sunt subliniate cu tărie de Sf. Simeon Noul Teolog, care le spunea călugărilor din vremea sa: „ Dacă vrei să te desparți de lume și să înveți să trăiești după Evanghelie, nu te preda (încredința) unui dascăl neiscusit sau pătimaș, pentru a nu deprinde în loc de viețuirea după Evanghelie, viețuirea după diavolul, pentru că la dascălii cei buni și învățătura este bună, iar la cei răi, și învățătura este rea; din semințe stricate vor ieși, negreșit, roade stricate. Orice orb care se arată gata să conducă pe altul este un amăgitor și cel ce îl va urma va avea parte de pierzanie, după cuvântul Domnului: Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Mt, 15, 14)
Cu alt prilej, acest mare ales al lui Dumnezeu, sfătuindu-l pe călugăr să urmeze povățuirile părintelui duhovnicesc, arată că acesta trebuie să o facă „numai în cazul când știe că părintele său duhovnicesc se află în părtășie cu Duhul și nu-i va vorbi nimic împotriva voii lui Dumnezeu, ci prin darul Său, bizuindu-se pe iscusința ucenicului, va rosti lucruri plăcute lui Dumnezeu și folositoare sufletului, pentru a a nu-i da ucenicului din cele omenești, ci din cele ale lui Dumnezeu”. În acest sens învață și Apostolul când zice: Nu vă faceți robi oamenilor (1 Cor, 7,23). El arată prin aceasta că slujirea celor ce-L slujesc pe Dumnezeu trebuie să fie duhovnicească, menită să facă voia lui Dumnezeu, ca unii care nu caută aparențele unei slujiri a omului.
Pe aceeași linie, Sf. Ignatie Briancianinov spune: „Ascultarea îl modelează pe cel care se supune pe măsura celui căruia se supune. Acei bătrâni care iau asupra lor rolul vechilor Sfinți, neavând pentru aceasta calități duhovnicești, să știe că intențiile, concepțiile, planurile lor despre această mare lucrare monahicească – ascultare – sunt greșite; că însuși modul lor de a gândi, judecățile și cunoștințele lor sunt amăgiri de sine și fascinație diavolească, care nu poate să nu dea roade de același fel, la cei povățuiți.
Starea lor de spirit incorectă și nesatisfăcătoare nu va putea trece multă vreme neobservată celui povățuit sau chiar unui novice neexperimentat, dacă acesta este inteligent și se ocupă cu lecturi sfinte cu intenția clară de a se mântui.
În zadar ni se va spune că acel cuvios Zaharia, aflându-se sub ascultare la un bătrân fără iscusință care era chiar tatăl său după trup, Carion, a ajuns călugăr desăvârșit, sau de cuviosul Acachie, care s-a mântuit viețuind la un bătrân crud, care a grăbit moartea ucenicului său prin bătăi neomenești. Căci și unul și altul s-au aflat în ascultare la niște bătrâni nedestoinici, dar fiind luminați de Duhul, se călăuzeau după sfaturile altor bătrâni purtători de duh și după exemplele ziditoare aflate în mare număr sub ochii lor; numai din această cauză ei au putut rămâne într-un regim de ascultare formală la bătrânii lor. Aceste exemple se află în afara practicilor generale și rânduielilor monahale.
Ni se va spune: credința ucenicului ar putea înlocui lipsurile bătrânului. Nu-i adevărat. Mântuie credința în adevăr, dar credința în minciună și în ademenirea drăcească omoară”.
Sfântul Ignatie mai recomandă celor ce au căderea de a îndruma „să se ferească a da novicilor o povățuire nu îndeajuns de bine gândită, neîntemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu și pe înțelegerea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu. Mai bine recunoaște-ți neștiința decât să răspândești cunoștințe vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de această mare primejdie: aceea de a-l preface pe un novice credul, din robul lui Dumnezeu, în robul oamenilor, atrăgându-l spre îndeplinirea voinței noastre omenești în locul sfintei voințe a lui Dumnezeu”.
Tot el adaugă: „Sfătuiește-te cu părinții și frații făcători de bine și înțelepți, dar primește sfaturile lor cu cea mai mare prudență și precauție. Nu te lăsa încântat de povață de prima dată. S-ar putea ca o povață pătimașă și vătămătoare să-ți placă numai fiindcă favorizează cine știe ce patimă ascunsă, necunoscută, ce viază în tine”.
Vom constata dacă povățuitorul nostru este unul autentic sau nu și după starea sufletului nostru. Sunt cazuri când o certare prea aspră poate cauza răni sufletești greu vindecabile, de aceea îndrumătorul trebuie să aibă mult discernământ duhovnicesc pentru a înlătura patimile fără a-l omorî pe pătimaș. Marea binefacere a călăuzirii cu dreaptă socotință e libertatea lăuntrică pe care o dă: nici o «captivitate» sau constrângere morală nu rezistă multă vreme.
Nimic mai străin Părinților decât strivirea păcătoșilor: cine li se predă știe cât de ușor se obține iertarea, cu singura condiție de a o cere. Rarele exemple de «bătrâni» care-și descurajează ucenicii sunt aspru condamnate. Se știe despre Sf. Antonie cel Mare că a primit și păstrat lângă sine un frate alungat din chinovia avvei Ilie, după care îl trimite la chinovia sa. Dar fratele revine: «n-au vrut să mă primească». Atunci Antonie le trimite acest mesaj: «o corabie s-a spart în mijlocul noianului apei și a prăpădit povara și cu osteneală a scăpat la uscat. Iară voi cele scăpate la uscat voiți să le înecați.». Un bun povățuitor este deci acela care niciodată nu-și aduce ucenicul la descurajare sau deznădejde de mântuirea sa.
Când trăim în acest mediu și respirăm acest duh, îndrumarea duhovnicească a Părinților ne izbăvește de toate spaimele și lărgește inimile în adevăr și iubire.
IULIAN MARCU, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro )