QUO VADIS? – PREJUDECĂȚILE – neputința noastră –

Viața omului e menită să fie extrem de bogată. Depinde de fiecare om, de măsura în care poate să extragă din fiecare întâmplare, din fiecare întâlnire cu cineva, înțelesuri și sensuri care s-o îmbogățească. La fel de adevărat e că omul poate, de unul singur și neajutat de nimeni, să-și sărăcească viața.
Ne imaginăm un om care vrea să facă o mâncare: dacă pune numai apă și cartofi, iese ceva cu care poate sa supraviețuiască de azi pe mâine: dacă începe să pună puțină ceapă, pătrunjel, un ardei gras, o roșie, mai pune și ceva carne și dacă mai adaugă și smântână…. ehe… alt gust, altă savoare, alte vitamine…poate invita și un prieten să se bucure alături de el, are cu ce să-l îmbie.
În plan sufletesc, «ingredientele» vieții noastre sunt reduse atunci când avem prejudecăți ; e ca și cum ne-am pune singuri piedică: fără aportul nimănui, singuri reușim să punem o barieră între noi și ceilalți, între noi și cunoaștere, între noi și îmbogățire.
Ce sunt de fapt prejudecățile? Însăși etimologia cuvântului ne spune: «pre» « judecată », adică dinainte judecată : ceva « rumegat » de altcineva și pe care noi îl preluăm și ni-l însușim fără nici un aport din partea « judecății » noastre.
De ce facem noi asta? Ce ne determină să luăm de la alții și să nu gândim cu propriul nostru cap? În primul rând, o anumită superficialitate și lene: preluăm de la alții informații și idei, pentru că e mult mai ușor să luăm de-a gata ceva decât să-l trecem prin filtrul rațiunii noastre; analiza cere efort, cere inteligență: nu mai suntem dispuși să ne mai acordăm timp să gândim: doar trăim în secolul vitezei!
Apoi lipsa de personalitate ne împiedică să avem propriile idei in privința unei chestiuni: avem prea mare încredere în judecata altora ; dacă marii cercetători ai lumii ar fi luat de bune toate ipotezele formulate anterior, progresul omenirii nu ar mai fi fost posibil. Această încredere necondiționată în alții are rădăcini mai adânci : arată ignoranța noastră: omul care nu este bine informat, poate fi lesne manipulat și convins: dacă i se spune ceva cu destulă tărie, e gata să creadă că a aflat adevărul.
Există un adevărat arsenal de prejudecăți pe care le întâlnim la foarte mulți oameni. Prejudecăți legate de înfățișare și de modul de a se îmbrăca: imediat punem etichetă și ne închidem față de un om care nu e foarte atrăgător, care se îmbracă într-un mod nu tocmai pe gustul nostru. Prejudecata părinților față de copii și a copiilor față de părinți că nu pot fi înțeleși – foarte mulți tineri renunță să le mai explice părinților modul lor de a gândi pornind de la ideea că oricum n-ar înțelege: merită totuși o încercare, am fi uimiți să vedem că, dacă suntem coerenți și logici în explicațiile noastre, oricine poate înțelege. Prejudecăți legate de modul de a se exprima – ne « închidem » urechile față de cei care fac greșeli de exprimare și nu mai auzim conținutul, care poate fi unul foarte profund.
– Cum scăpăm de prejudecăți?
Sunt multe prejudecățile: fiecare poate, dacă se gândește puțin, să-și dea seama că are asemenea preconcepte și care sunt ele.
Să intrăm puțin mai în adânc și să vedem ce consecințe au ele în raport cu ceilalți și cu noi înșine. În primul rând, stopăm progresul celorlalți pentru că nu le acordăm nici o șansă de a deveni ei înșiși. Ei se apropie de noi și își deschid sufletul și noi le spunem : închide-te la loc, nu mă interesează ce ai tu înlăuntrul tău. Ei ne vor urma sfatul, răniți, și nu vor mai îndrăzni să mai facă lucrul acesta altă dată.
Apoi, prejudecățile ne fac să trecem pe lângă oameni de la care am avea mult de învățat: oamenii care au un defect vizibil de multe ori sunt mai sensibili, mai loiali, mai înțelepți; poți câștiga mult stând lângă un om care a asimilat suferința și i-a dat sensul cel bun.
Ce facem noi de fapt? Ne plafonăm în niște idei fixe cu care putem trăi comod până la adânci bătrânețe; dar când un șoc sau o boală ne trezește la realitate, ne dăm seama că am trăit numai pe jumătate sau chiar mai puțin. Nuvela lui Lev Tolstoi, «Moartea lui Ivan Ilici» e edificatoare în acest sens: e drama omului ajuns la capătul vieții, care constată că a trăit o viață săracă, plină de prejudecăți și de șabloane și care nu mai poate face nimic să schimbe asta: e drama omului care și-a ratat viața.
Cum putem scăpa de acest mod de abordare a oamenilor? În primul rând, analizându-ne pe noi înșine și conștientizând prejudecățile de care suferim. O să fim uimiți de lucrurile pe care o să le descoperim.
Un alt pas important in eliberarea de prejudecăți este negraba: să nu fim pripiți în a pune etichete : omul este o taină care întotdeauna are capacitatea de a surprinde ; merită atâta respect încât să-i lăsăm mai mult timp până să ne facem o impresie despre el.
Să căutăm tot timpul să fim bine informați, să cercetăm, să cunoaștem cât mai mult : acest lucru ne va ajuta să reacționăm individual și să scăpăm de așa-numitul « spirit de turmă ».
Ar trebui apoi să avem încredere în noi înșine și, chiar dacă mai mulți oameni pe care îi apreciem sunt în acord asupra unei chestiuni iar noi nu, să nu luăm “nemestecate” părerile lor. Să discutăm, să aducem argumente și abia apoi să ne formăm o părere.
Lecția cea mai importantă pe care ar trebui s-o învățăm e că viața e prea importantă ca să ne lăsăm conduși de prejudecăți; trebuie să o stoarcem de toate bogățiile ei, de toate sensurile ei; depinde numai de noi dacă viața noastră va fi una searbădă, seacă, mediocră sau una plină de culoare, de înțelesuri, de bucurii.
(Anca Ciuclă – QUO VADIS, Suceava)