QUO VADIS? – O POTECĂ SPRE LIBERTATE –

Libertăți și libertate
Auzim pomenindu-se adesea cuvântul „libertate”: o libertate „de gândire”, o libertate de conștiință”, o libertate „de expresie”, libertate de „circulație” și lista ar putea continua. Acestora li s-a conferit un plural care să le cuprindă pe toate: „libertăți”. Dar ce este libertatea care nu poate fi numărată, libertatea în ea însăși, libertatea propriu-zisă?
Libertatea este atunci când omul nu poate fi forțat, când pe toate le poate face după cugetul lui. Și totuși, ce ne facem cu lipsa de libertate care există în viața noastră, vrând-nevrând? Pentru că nu ești chiar liber, în orice țară te-ai afla și cu oricâtă democrație. Sunt lucruri universal constrângătoare. Tot trebuie să asculți pe cei care-ți vin în vizită, chiar dacă ești de părere că povestirea lor, despre operația de varice, e extrem de plicticoasă; dacă nu, or să spună că nu ești sociabil, ba chiar că ești mizantrop. Tot trebuie să o însoțești pe tușa Floarea de la Milișăuți, care nu știe unde e piața; altfel, o să ți se zică că ți-e rușine cu rubedeniile de la țară. La fel, n-ai încotro, te duci cu prietena la cumpărături, chiar dacă tu ai vrea să zbori la meci… Sau câte și mai câte situații, în care nu se face defel voia noastră.
Am dat doar câteva exemple „ușurele”, pentru a descreți frunțile, dar fondul problemei este unul serios. Pentru că noi, cu adevărat, nu suntem liberi.
De ce nu suntem liberi?
Sunt multe cauzele pentru care nu suntem liberi. Una din cele mai evidente dintre acestea, pentru tineri îl reprezintă complexele. Este o epocă a complexelor și a complexaților. Vedem la televizor, în toate filmele și la toate emisiunile, numai ființe aproape transparente, cu o evidentă lipsă de calciu, magneziu și alte substanțe folositoare omului, care, deși se vede clar că n-au mâncat de cel puțin o săptămână, se confesează cu o voce tremurândă: „Sunt prea grasă…” E normal că asta va face ca toate fetele care au mâncat și ieri și alaltăieri și chiar azi de dimineață, să se vadă diferit și să se considere anormale. Acesta e primul pas pentru a deveni complexat.
Nu sunt numai complexele fizice cele care ne răzbesc, ci și cele legate de intelect. Un copil căruia i se spune în permanență că e prost, va ajunge să creadă acest lucru. Și greu va fi să-l convingă cineva vreodată că el poate gândi de capul lui și că e chiar inteligent.
La ce duc complexele?
În primul rând, duc la o lipsă de încredere în sine. Un complexat se va simți în permanență nesigur și se va comporta nefiresc, pentru că va încerca să-și ascundă defectul pe care își închipuie că-l are. Se va purta tot timpul slugarnic cu cei care îi cunosc hiba, tocmai pentru a nu i se reaminti de durerea lui. Rezultatul va fi un om lipsit de personalitate, care nu va fi în stare să-și spună punctul de vedere, care va fi de acord întotdeauna cu toți, ca să nu supere pe cineva. Și ne întoarcem de unde a plecat: un astfel de om, care e în permanență stresat, timorat, auto-protector, nu e un om liber.
Aceasta e doar una din multele motive pentru care nu suntem liberi: ca și grijile, care ne fac să gândim în permanență în avans, lipsindu-ne de bucuria momentului prezent; ca și ignoranța, lipsa de pregătire: vei ajunge cu siguranță la compromis, pentru că nu poți fi ferm pe poziția ta, neavând una; ca și convenționalismul, care ajunge să ne sufoce și să nu mai fim noi.
Și totuși, cum ajungem să fim liberi?
Conștientizând, în primul rând, că libertatea vine din interior și nu din exterior, că multe din constrângerile care ne apasă și care ne îngrădesc libertatea ni le creăm noi înșine.
Apoi, că libertatea este un dar, primit de noi și pe care trebuie să-l acordăm și noi, la rândul nostru. Dumnezeu ne-a dăruit libertatea, ca semn al iubirii sale; iubirea este cea mai mare dintre virtuți și cea mai concretă manifestare a ei este încrederea: iar încrederea înseamnă să-i acorzi libertate celui pe care îl iubești, să-l sprijini să fie el însuși.
Singura cale spre libertate ne-o arată Sf Evanghelist Ioan: „Căutați adevărul și adevărul vă va face liberi”. De-am înțelege cât de adânc este cuvântul acesta! Numai dacă suntem în adevăr, lucrurile au sens. În afara adevărului, toate lucrurile sunt false. Nu duc nicăieri. Se risipesc și ne risipesc și pe noi.
Cum să găsim adevărul?
E destul de ușor să discerni ce nu este adevăr. Când vezi oameni în vârstă, care, atunci când se întâlnesc, nu au alt subiect de conversație decât mica bârfă: ce-a mai făcut vecinu’ de la II, cine-a mai intrat în bloc și cu ce era îmbrăcat, sau tinerii noștri care sunt interesați numai de mașini, telefoane și gadget-uri sau chiar profesori universitari care nu au deloc ținuta potrivită, vânzând notele și deci prestigiul academic pe bani – îți dai seama că aici nu se poate afla adevărul. Și atunci…
Unde este adevărul?
Adevărul este acolo unde rodește pacea și bucuria, unde omul trăiește fără frică, fără neliniște, pentru că știe că trăiește bine. Omul care trăiește în adevăr e calm, nu se grăbește, privește lucrurile cu atenție și le analizează. Toate lucrurile merită atenție. Cu atât mai mult oamenii, făpturile lui Dumnezeu. Nu este niciun om, așa „strâmbat” cum poate l-a făcut viața și niște oameni care nu i-au dat o șansă, în care să nu găsești ceva vrednic de luat în seamă. Dar asta e marea artă și pricepere, dincolo de toata psihologia comercială pe care o înghițim la televizor: să descoperi omul într-o făptură care și-a pierdut înfățișarea de om. Am văzut azi un cerșetor: avea o figură de bețiv, mi s-a părut mie, și l-am și judecat: nu-i dau niciun ban, că se duce și-i bea.
Când m-am apropiat, am văzut un gest care m-a marcat: omul acela, jerpelit ca vai de el, care poate nu mâncase de câteva zile, împingea cu delicatețe un colțișor de pâine, cu toiagul, spre o vrăbiuță: am văzut de aproape „revărsare de suflet” și parcă am întrezărit, ca printre gene, ceva din ființa omului. Și m-am rușinat grozav de prostia și superficialitatea mea. Am înțeles că lucrurile trebuie privite dintr-o altă perspectivă. Iar întrebarea rămâne.
Cum trebuie să ne apropiem de oameni?
Dacă ne apropiem cu dragoste de oameni și înțelegem cât sunt ei de frumoși, dacă avem răbdare și înțelegere față de ei, ei se deschid și atunci putem fi părtași unei taine. Sufletul fiecărui om e o taină, e un adânc de gânduri și simțiri.
Dacă ajungi să privești omul așa, nu te mai poate plictisi nici musafirul care vorbește de varice, pentru că în povestirea lui simți singurătatea, simți că îl rănești cu neatenția și graba ta și simți că te interesează cu adevărat suferința lui. O duci și pe bătrânica la piață, cu veselie, și, dacă ești norocos si știi cum să-i vorbești, ea iți poate dezvălui din înțelepciunea ei de o viață, care nu-i puțină. Iar bucuria prietenei tale, care îți zâmbește din suflet pentru că ai venit cu ea, n-are egal în nici un meci.
Iată cum ne putem noi transfigura existența și ne-o face frumoasă și bogată, îmbogățindu-ne în și din ceilalți. Numai așa putem fi liberi. Dacă nu vom trăi așa în relațiile cu oamenii, totdeauna se va găsi un om de care vrei să fugi, un om care te va plictisi sau te va irita și nu vei fi niciodată cu adevărat liber. Un mare sfânt al Rusiei, Sfântul Serafim de Sarov, numea pe fiecare om cu care se întâlnea „bucuria mea”. Pentru omul despătimit, pentru omul în care sălășluiește harul lui Dumnezeu, fiecare om e o potențială sursă de bucurie.
Ce poate fi mai minunat și mai odihnitor, decât să fii tu însuți, în orice situație, față de oricine? Să trăiești ca un om liber ?Fără să te fandosești, fără să pari ceea ce nu ești, fără să te dai mare. Încearcă măcar o zi să te porți firesc și frumos cu cei din jur, cu cei pe care de obicei nu-i bagi în seamă și cărora le-ai pus etichete. Ai să vezi că merită.
Elena MOROȘAN – Grupul QUO VADIS
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro)