QUO VADIS – Cum te prinzi când ești mințit? –

Tot omu’ spune minciuni. Mai mici sau mai mari, mai rotunjite sau mai pătrățoase, mai gogonate sau mai „prăpădite”, turnăm la minciuni cu nemiluita. De multe ori, așa de rău ne încâlcim în ele, că nici noi nu le mai dăm de capăt. Ar trebui să ai un carnețel special pentru minciuni, în care să notezi ce minciună și cui i-ai servit-o, ca să nu te-ncurci în ele, că e jale!
Ce ne determină să spunem minciuni?
Și mai ales, de unde le scoatem? Există expresia „a scoate din burtă”, când punem niște cifre sau niște date care nu își au suportul în realitate. Ce-are a face burta cu minciuna? Sau minciuna cu burta? Păi uite că are și să vezi ce interesant are de-a face… că dacă ai spune adevărul, ca un om rațional și cuviincios, l-ai spune din cap, sau din suflet, pe când sediul minciunii n-are cum să fie nici în cap, nici în suflet, ci tocmai în burta noastră cea de toate zilele, gata să înghită tot ce-i dăm fără să facă nazuri că sunt E-uri sau nu, că e cofeină sau taurină sau cine mai știe ce esențuri tari… ce-i dăm, aia ne dă și ea înapoi. Când îi cerem să ne scoată din încurcătură… burta, simțindu-se datoare –pentru că pe ea o punem pe lista de priorități – înaintea capului și a sufletului, pe care uităm să le mai hrănim – ne scoate câte-o minciunoaie de ne mirăm și noi cum poate sintetiza așa de bine toate surogatele noastre.
Ce este minciuna?
Minciuna înseamnă ascunderea sau denaturarea adevărului. Minciună este și atunci când ne ferim să spunem adevărul, când „o dăm cotită”. Aceasta poartă numele de minciună prin omisiune. Sunt multe feluri de a minți: minți atunci când îi spui unei doamne că îi stă foarte bine cu o nouă fustă, deși tu, în sinea ta, te gândești că arată ca un balon; minți atunci când nu vrei să răspunzi unei invitații și, în loc să zici adevărul, te încâlcești într-o mie de scuze care îl vor jigni pe cel care ne invită mai mult decât un simplu „nu pot astăzi”; minți atunci când te înfierbânți într-o povestire și începi să adaugi de la tine amănunte care n-au existat niciodată. Și acestea sunt doar cele mai firave și mai nevinovate minciuni care, totuși, pentru omul atent, nu sunt scuzabile. Ce să mai spunem de minciunile cele grele, cele care te fac să-ți dai seama că nu-l cunoști pe omul de lângă tine: minciuna soțului care își înșeală soția, a copilului care-și minte zilnic părinții, a fiecăruia dintre noi care vrem să părem altceva decât suntem. Eu cred că nici nu mai știm să spunem adevărul, așa de tare ne-am învățat cu toții să mințim. Nici nu ni se mai pare normal să spunem adevărul.
De ce mințim?
Motivațiile sunt multe. Mulți oameni mint de frică; frica de o anumită responsabilitate. Acest lucru cred că are rădăcini adânci: pornește din copilărie, când copilul este întrebat pe un ton inchizitorial: „cine a spart vaza?”, iar el, de frica pedepsei, spune repede „n-am spart-o eu…”. Acesta va fi, peste ani, angajatul care va răspunde șefului că nu el a rătăcit un document important, deși știe că el l-a rătăcit, lăsându-i și pe colegii săi să se streseze fără nici o vină. E omul care nu vrea să-și asume responsabilitatea faptelor sale, care minte până în pânzele albe și care e considerat un om „de nimic” în care cei din jur nu pot avea încredere.
Mințim apoi din vanitate, pentru că vrem să părem altfel decât ceea ce suntem, mai grozavi, mai importanți, fără să ne dăm seama că tocmai acest „fals” al nostru va fi sesizat de cei din jur și îi va îndepărta. Falsul iese la iveală mai devreme sau mai târziu. Nu-i poți înșela pe oameni la nesfârșit. Și nu este nimic mai penibil decât privirea dezamăgită și ușor disprețuitoare a celor care ne-au crezut cândva minciunile.
Mințim apoi pur și simplu, fără să existe nici o rațiune pentru minciuna noastră. Nu avem nimic de câștigat și totuși mințim. E ceea ce, în termeni medicali, poartă denumirea de „mitomanie”: o manie caracterizată prin tendința maladivă de a denatura adevărul, de a minți.
Minciuna cea mai gravă însă e minciuna de sine, minciuna pe care ne-o spunem nouă înșine pentru a ne păcăli conștiința. Conștiința e ca un fel de judecător intern, care ne spune în permanență dacă facem bine sau facem rău. Ea menține un echilibru în noi înșine; ne atenționează dacă am supărat pe cineva, dacă ne-am comportat necuviincios. Are semnalele ei. Ne produce un fel de „jenă” sufletească care nu ne dă pace. E neliniștea pe care o dă păcatul omului care are încă sufletul viu. Ca să scăpăm de această senzație, care, trebuie să recunoaștem, este una destul de neplăcută, o „păcălim” cu false argumente, cu justificări, o mințim și pe ea, și o facem astfel inactivă. Nu mai avem barometrul faptelor noastre și se rupe legătura cu Dumnezeu.
Care sunt consecințele minciunii?
Minciuna ne schimbă. Trebuie să fim foarte conștienți de acest lucru, că minciunile noastre au consecințe, și chiar destul de grave. F. M. Dostoievski sintetizează magistral, în „Frații Karamazov” aceste consecințe raportat la noi înșine: „cel care se minte pe sine însuși și își ascultă propria minciună, ajunge să nu mai distingă adevărul nici în sine, nici în ceilalți. Pierde atunci respectul de sine și de ceilalți; nemairespectând pe nimeni, încetează să mai iubească; și, pentru a-și ocupa timpul, în absența dragostei, se oferă patimilor și plăcerilor grosolane; merge până la bestialitate în viciile sale, și asta numai datorită continuei mințiri de sine și a celorlalți”.
Minciuna are consecințe grave și în relațiile cu cei din jur: relațiile bazate pe minciună nu durează; se răcesc chiar dacă minciuna nu iese neapărat la iveală. Legăturile care îi unesc pe doi oameni se șubrezesc și în final se rup. Și ajungem aici, în sfârșit, să răspundem la întrebarea din titlu: cum ne prindem când suntem mințiți?
Atunci când vedem că suntem într-o relație cu cineva – într-o prietenie, în căsătorie – și vedem că lucrurile se răcesc fără să existe nici un motiv, să știm că una din cauzele cele mai probabile este minciuna. Oameni care la începutul unei relații nu se puteau dezlipi, trăiau într-o bucurie și entuziasm grozav, ajung să nu se mai sufere și să fie ca doi străini, neînțelegând de ce li se întâmplă asta. În loc să încerce să înțeleagă, să meargă în adâncul lucrurilor – pentru că pe lumea asta, nimic nu răsare din senin, toate lucrurile au o cauză – ei se resemnează că nu poate exista „dragoste de-o viață”, că e o utopie care există numai în cărți. Că „așa e viața” și că nu poate fi altfel. Sunt puțini contrariați de anumite cupluri de bătrânei, care încă merg ținându-se de mână și privindu-se în ochi, bucuroși și luminoși. Trăim astfel la un sfert sau poate chiar mai puțin din capacitatea noastră de a ne bucura, pentru că nu ne mai străduim să înțelegem ce ni se întâmplă și de ce.
Iar lucrul poate cel mai grav pentru fiecare dintre noi este că minciuna ne poate face să pierdem cârma vieții noastre, să ne facă să nu ne mai raportăm corect. Nu mai trăim în adevăr, nu mai putem distinge ce este autentic de ce este fals. Se produce o răsturnare a valorilor și vom trăi „strâmb”, ca niște oameni aproape fără minte.
Cum ne vindecăm de a mai spune minciuni?
Vom înceta să mai spunem minciuni atunci când vom deveni conștienți că minciuna nu aduce niciodată nimic bun. Că ne leagă, că ne îngrădește, că ne face să fim stresați în prezența oamenilor pe care îi mințim. Că nu mai suntem liberi. O analiză continuă a faptelor noastre, a consecințelor acestora, ne va face să înțelegem puțin cine suntem și dacă ne place cine suntem. Aici poate fi un punct de pornire pentru a schimba ceva. Conștientizarea modului în care trăim și dacă suntem mulțumiți de el. Trebuie să ne facem puțin timp și pentru noi înșine, să ne cercetăm, să ne evaluăm, să vedem dacă suntem mulțumiți de noi.
Apoi, e indicat să facem din când în când exerciții de sinceritate. Să strângem din dinți și să spunem adevărul. La început în lucruri mici, ca să prindem curaj și apoi, încet-încet, în toate celelalte. Lucrurile vor începe să se schimbe. E greu, cu siguranță, la început, dar dacă ne vom strădui, ne va intra în obișnuință și vom spune adevărul „din reflex”, așa cum acum mințim „din reflex”.
Viața va deveni mai relaxantă pentru noi, nu ne vom mai simți îngrădiți, prinși în cursă. Vom fi cu adevărat liberi și nimic nu se compară cu această bucurie: de a fi tu însuți și de a fi iubit de cei din jur pentru ceva real și autentic, pentru ceva ce ești, nu pentru ceva ce încerci să pari a fi.
(MIRELA DOBRE –Liceul de Artă „Ciprian Porumbescu”, Suceava)
(grupul QUO VADIS: email: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro )