PUȚINĂ ISTORIE

În loc să se limpezească, problema transnistreană se încâlcește, în aceste zile, și mai abitir. Două puncte de vedere opuse apar în orice discuție mai animată pe tema relației total avariate dintre Republeca Moldova și reprezentanții (auto-numiți) spațiului de dincolo de Nistru, dar mai ales atunci când se cere răspuns tranșant la întrebarea „este Transnistria pământ românesc” – recte, aparține de drept (acum) Chișinăului? Unii vor spune da, alții, nu – argumente existând și-ntr-un sens, și-n celălalt. În înțelesul strict al cuvântului, Transnistria n-a fost niciodată pământ românesc, deși, dacă s-ar ține cont de faptul că aici a funcționat „Republica Moldovenească” inventată de Stalin, cei deprinși cu subtilitățile în materie de geografie politică ar afla niscaiva temeiuri pentru susținerea tezei contrarii. Cum se știe cu câtă dezinvoltură își plimbă gruzinul de la Kremlin creionul bont pe harta Europei, nu vom apela la argumentul îndoielnic „până și Stalin a recunoscut”. Să ne întrebăm, mai întâi, ce desemnează, în fond, sintagma „pământ românesc”? explicația cea mai la îndemână: teritoriu care, din vechime, a făcut parte dintr-o formațiune statală românească. Propunem și o alta: pământ locuit, trudit și apărat din totdeauna de români. Dacă vitregiile vremurilor n-au permis încorporarea acelei fîșii într-o țară românească, asta nu înseamnă nimic altceva decît că istoria a fost nedreaptă. Ultimul recensămînt credibil arată următoarea componență națională a zonei: moldoveni (adică, români), 40,4%, ucraineni, 28,4%, ruși, 24,9% – și asta în condițiile în care, pînă la 1940, dincolo de Nistru trăiau (proporțional) mult mai mulți moldoveni decît după 1989. Să fie mai îndreptățit „președintele” Smirnov, născut, crescut și format în fundul Siberiei, la Petropavlovsk, tocmai în regiunea Habarovsk, în a revendica Transnistria, decît cele 300 de mii de români, ce și-au păstrat limba, obiceiurile, conștiința națională – și, mai ales, formează grosul populației? Cu ce drept este încorporată Tighina, cetate construită de Ștefan cel Mare și Petru Rareș, tîrg menționat în documente, ca și Iașul, încă de la 1408, și aflat dincoace și nu dincolo de Nistru? Nistrenii, din fantomatica „republică” a lui Smirnov, vorbesc o limbă română chiar mai expresivă decît cea de la Chișinău: statutul de enclavă a Transnistriei, lipsa legăturii directe cu ?…? limbii române, a determinat păstrarea unor termeni ce nouă ne-ar părea arhaisme „de coloratură”, dar care au fost (și sînt) utilizați fără contenire în comunicare. Vorba poetului: și cînd tac, acești oameni tac românește. Această incomodă Transnistrie (12% din teritoriul Republicii Moldova) realiza 1/3 din produsul global al Republicii; fiecare locuitor produce, și în industrie și în agricultură, de 2,1 ori mai mult decît oricare cetățean al Basarabiei. Explicația e simplă: aici s-au implementat, programatic, cele mai mari investiții. N-a fost „pămînt românesc”? Bucovina, sudul Moldovei, Ținutul Herței, au fost. Ei, și? Argumentul funcționează doar într-un singur sens, cînd este utilizat spre a ne contesta drepturile? Iar Moldova pînă la Carpați a fost vreodată pămînt rusesc? Era cît pe să devină: la începutul anului 1812, se stabileau condițiile încheierii războiului ruso-turc, izbucnit în 1806. Puțini știu cu adevărat cum s-a negociat soarta românilor atunci și cum s-a ajuns la textul Tratatului semnat la București (16/28 mai 1812). Istoriografia noastră a evitat, vreme de aproape jumătate de veac, să intre în detalii, din motive lesne de înțeles (și greu de scuzat), iar cea sovietică nu ostenea să celebreze „revenirea Basarabiei în sînul patriei”. Atunci, destinul românilor a atîrnat de un fir de păr. Extrem de puțin a lipsit ca Moldova și Muntenia să fie încorporate în Imperiul Țarist; încă și mai puțin ar fi trebuit pentru ca granița estică a viitoarei Românii să fie stabilită de-a lungul Siretului. Rușii au comis greșeala de a cere, totuși, prea mult: voiau și brațul Sulina în întregime. Supralicitare și cerere necugetată, fără de care se pare că Sublima Poartă ar fi acceptat granița pe Siret. Dă-i Doamne, ne-prietenului, gîndul cel rău! Tratativele s-au împotmolit, Napoleon amenința de departe și, probabil, trîntind populara înjurătură slavă, Alexandru I ar fi exclamat „Bine (așa și pe dincolo), fie numai Basarabia”. Și a fost numai Basarabia. Iar Kiseleff scria, în 1832: „Rusia s-a pus în mișcare acum mai bine de un secol de pe malurile Niprului nu ca să se oprească la cele ale Prutului”. Acum, rușii țin cu dinții barem de Transnistria. N-au ajuns la Siret, au pierdut Prutul, se proptesc cu orice preț în malurile Nistrului. Nici un alt argument nu mai contează. Așa se scrie istoria.