Putin

De regulă, evit temele prea de tot politice; subiectul Putin, totuși, nu-l ocolesc, fiindcă face obiectul unei cărți ce pare a se revendica de la gazetărie, ajungând ades să opereze cu mijloacele literaturii. Se intitulează „Rusia lui Putin” (Ed. „Meditații”, 2008).
În octombrie 2006, autoarea, Anna Politkovskaia, a fost găsită în liftul blocului moscovit, împușcată în cap și-n piept cu un pistol Makarov. Asasinul n-a fost prins nici până azi. Anna, supranumită „conștiința morală pierdută a Rusiei”, s-a preocupat mai întâi de persoana lui Putin, dar și de afacerile veroase ale mafiei ruse, de corupția și violențele din armată, de justiția militară, total subordonată puterii, de declinul intelectualității, de starea inertă a electoratului. Citindu-i cartea, înțelegi imediat mobilurile asasinatului și, dacă n-ai cum bănui cine a apăsat trăgaciul revolverului, intuiești cu destulă certitudine comanditarii crimei.
Iată un caz, dintre zecile descrise impecabil și gazetărește, și scriitoricește: în martie 2000, colonelul Budaev, beat, a răpit, violat și ucis o cecenă de 18 ani, Elza Kungaeva. După săvârșirea omorului, colonelul a ordonat oștenilor să așeze într-o pătură trupul gol al fetei și s-o îngroape undeva, în împrejurimi. Ceea ce s-a și întâmplat. Justiția militară n-avea nici un interes să arate lumii că, în Cecenia, Armata Roșie violează și ucide civili, așa că s-a apelat la o comisie de legiști care constată că „rupturile himenului și ale mucoasei rectului s-au produs post-mortem” (!!) și „nu există date care să susțină ipoteza că leziunile post-mortem ar fi fost provocate de un organ sexual bărbătesc.”
Psihiatrii, la rândul lor, constată o „responsabilitate diminuată” și că „actele victimei au constituit unul dintre factorii care au provocat temporara tulburare mentală a lui Budanov.” Deci, colonelul urma să fie achitat!
Dar, oare, justiția militară americană, care a considerat că „nu s-a putut dovedi prezența lui Teo Peter” în taxiul zdrobit, din care l-a scos echipa de descarcerare, o fi mai brează? Întreb și eu…
Să revenim la Putin. Autoarea îl așază în următoarea descendență: „Brejnev a fost o figură dezagreabilă. Andropov a fost un dur (…) Cernenko a fost stupid, iar Gorbaciov n-a fost pe placul rușilor. Elțin ne determina uneori să ne facem cruce gândindu-ne unde ne-ar putea duce isprăvile lui. Iar acum avem de a face cu chintesența lor” – Putin. Actualul (încă) prezident n-ar fi altceva decât un locotenent-colonel tipic al KGB-ului, o sosie a lui Akaki Akakievici, eroul umil din „Mantaua” lui Gogol. Se comportă exact ca un membru al poliției secrete din vremea lui Lenin. Nu este un tiran și un despot înnăscut. Pur și simplu a fost educat să gândească în termenii deprinși în cadrul KGB-ului, organizație pe care o consideră un model ideal, așa cum a declarat-o public nu odată.
„De ce îmi displace atât de mult Putin?Îmi displace pentru lipsa lui de emoții, mai rea decât crima, pentru cinismul lui, pentru rasismul lui, pentru minciunile lui (…) pentru masacrul inocenților, care a continuat pe tot timpul mandatului său de președinte.”
Așa l-a văzut Anna, iar cartea vine cu sumedenie de argumente, inclusiv cu o „nuvelă de familie” scrisă cu talent și deosebit spirit de observație – „Tania, Mișa, Lena și Rinat.” Când a primit șpaltul cărții pentru corectură, Politkovskaia s-a simțit datoare să mai adauge un capitol, denunțând vehement împușcarea în stradă a lui Paul Hlebnikov, redactorul șef al ediției „Forbes Magazine” în limba rusă. Oare chiar nu bănuia c-o așteaptă aceeași soartă?