Puterea izbăvitoare a Crucii



Puterea izbăvitoare a Crucii
Puterea izbăvitoare a Crucii

„Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.” (Duminica dinaintea Înălțării Cinstitei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17)
Textul Evangheliei Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci conține doar cinci versete. Este unul dintre textele cele mai scurte care se citesc, ca Evanghelie, în cadrul Sfintei Liturghii din duminicile de peste an. Este scurt, dar pe cât este de scurt, pe atât este de bogat în învățături de credință: prefigurarea puterii Crucii, despre Întrupare, mântuirea lumii prin venirea Fiului, despre Judecată. Toate aceste învățături au fost expuse de către Mântuitorul Hristos într-un dialog pe care l-a avut cu un fruntaș al iudeilor, cu un fariseu, cu un cărturar, cu un învățător de Lege, pe nume Nicodim. Dar să vedem mai în amănunt textul Evangheliei.”
Dialogul lui Iisus cu Nicodim. O „teologie de taină”
Într-o noapte, Nicodim vine pe ascuns la Iisus. O vizită surpriză pentru Mântuitorul Hristos. Nicodim s-a temut să vină în mod fățiș, pentru că tocmai se hotărâse în Israel ca să fie dat afară din sinagogă oricine va crede în Iisus și-L va mărturisi. Așa că Nicodim, învățător de Lege care predica în sinagogă, nu putea să riște a fi dat afară din ea.
Era un om de cinste în Israel, membru și al Sanhedrinului, de aceea, teama de a nu se compromite îl determină să vină noaptea, în taină, la Iisus. Dar vine cu gând bun, nu cu viclenie. Este bine intenționat în demersul lui. Nu a venit să-L prindă pe Iisus în cuvânt, ca apoi să-L demaște în fața autorităților religioase ale poporului, ci sincer, cu bune intenții, cu siguranță având multe întrebări pentru Iisus. Nu știm dacă a reușit să i le mai și pună. Evanghelistul Ioan, singurul care redă acest episod, nu consemnează nimic în acest sens. A reușit doar atât, să facă o afirmație, să expună un crez de-al lui, referitor la Persoana lui Iisus, și nimic mai mult. Și iată ce-I zice: „Rabi, știm că de la Dumnezeu ai venit Învățător, fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el…” (In. 3, 2).
Observăm în exprimarea lui că vorbește la plural: „știm”. Nu spune „știu” că de la Dumnezeu ai venit Învățător, ci „știm”. Așa este în textul original, și s-ar putea ca Nicodim să fi exprimat nu numai crezul său, ci și al altora din Israel, dintre fruntașii iudeilor care vedeau în Iisus un adevărat rabi.
Se pare că Nicodim n-a reușit să-L întrebe nimic pe Iisus, pentru că Acesta i-o ia înainte și-i expune câteva adevăruri. Din acest dialog s-a născut o adevărată teologie. Iată care sunt elementele fundamentale ale acestei „teologii a dialogului de taină”: răscumpărarea, Întruparea lui Iisus, iubirea lui Dumnezeu ca motivație a Întrupării și a trimiterii Fiului, posibilitatea salvării omului care crede în Iisus.
Prima problemă pe care o abordează Mântuitorul Hristos, în dialog cu Nicodim, este nașterea de Sus. Fariseului și cărturarului Nicodim, Iisus îi spune: „Adevăr, adevăr îți spun: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 3). Profund adevăr de credință! Dar se pare că Nicodim n-a înțeles prea mult din el, pentru că imediat îi pune o întrebare copilărească lui Iisus: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?…” (In. 3, 4).
Văzând că nu înțelege, Iisus încearcă să-i explice despre ce fel de naștere este vorba: „Adevăr, adevăr îți spun, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Așadar, îi vorbește despre Botezul creștin și despre efectul acestuia asupra celui botezat. Și ca să-l asigure despre adevărul celor mărturisite, Iisus mai adaugă: „Noi ceea ce am văzut mărturisim și ceea ce am văzut spunem” (In. 3, 11).
Cred că din momentul acesta Nicodim a început să fie tulburat și nedumerit. De aici începe frământarea lui. Și la toate acestea Iisus mai adaugă un lucru, greu de înțeles pentru partenerul Său de dialog. Iată ce-i spune: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. 3, 13).
„Ce autoritate reclami pentru Tine?”
Iisus Își prezintă acum identitatea. El este Cel care a venit din cer și S-a întrupat și nimeni, acolo, nu s-a suit vreodată, decât numai El, Care S-a pogorât de la Tatăl. Cu aceste cuvinte credem că pe Nicodim îl va fi uluit total. Își va fi zis Nicodim: deci, Tu nu ești un simplu învățător? Cu cine stau eu de vorbă? Nu cu un Rabi? Deci, Tu ai venit din cer? Atunci, ce autoritate reclami pentru Tine? Întrucât pentru el autoritatea cea mai mare era Moise. Și Moise a venit de la Dumnezeu și cuvântul lui a fost de la Dumnezeu, își va fi zis, mai departe, Nicodim. Așadar, ce autoritate mai mare decât Moise poți avea Tu?
Iisus îi intuiește nedumerirea. Se vede din felul în care poartă dialogul mai departe. Ce trebuia să facă El acum? Nimic altceva decât să-i dea lui Nicodim o „cheie”, spune fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, care să dezlege problema celor două autorități: una a lui Moise, garantată de mult și pe care el ca învățător de Lege o știa foarte bine, și alta a lui Iisus, care trebuia demonstrată acum. Și atunci, Iisus îl aduce pe Nicodim în planul său de înțelegere și face apel la Moise. Iată ce-i spune: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să Se înalțe și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 14). Ce-și va fi zis Nicodim acum? De ce face apel la Moise? Ce vrea El să spună, referindu-se la Moise, în încercarea de a-Și argumenta identitatea? Dar nu se poate ca el, Nicodim, învățător al Legii Vechiului Testament, să nu fi intuit motivul pentru care Iisus a făcut referire la Moise și la șarpele înălțat de către el. Și-atunci, iată de ce Iisus a făcut referire la prorocul care a primit Legea pe Sinai. El voia să-i transmită ceva lui Nicodim, și prin el, și nouă celor de azi. Ce anume? Adevărul despre Cruce și despre puterea oferită ei de către Cel ce a murit pe ea.
În cartea Numeri cap. 21, 1-9 este relatat un moment în care poporul evreu, în drum spre Țara Făgăduinței, cârtește împotriva lui Dumnezeu, reproșându-i lui Moise ieșirea din Egipt: „Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori în pustie? Că aici nu este nici pâine, nici apă, și sufletul ni s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă” (Num. 21, 5). Dumnezeu Se supără pe cârtitori și îi pedepsește, trimițând șerpi veninoși care, mușcându-i, îi omorau.
Poporul se căiește înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul săvârșit, și-atunci Moise, la porunca lui Iahve, înalță, pe un stâlp, un șarpe de aramă. Și sfătuiește poporul ca tot cel ce va fi mușcat de șerpii veninoși să privească la șarpele de aramă și astfel va fi salvat. Iată porunca Domnului: „Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ți un șarpe și pune-l pe un stâlp; și va fi că tot omul atins de mușcătură șerpească, de se va uita la el, va trăi». Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acela privea la șarpele cel de aramă și trăia” (Num. 21, 8-9). Și, astfel, poporul scapă de pedeapsă.
Relatându-i acest eveniment, Iisus îi descoperă, acum, lui Nicodim că El este Fiul lui Dumnezeu și că, precum șarpele de aramă a fost înălțat pe stâlp, tot așa și El va fi înălțat pe stâlpul crucii, iar toți cei mușcați de șarpele-diavol, privind la El, nu vor mai muri. Dar, nu numai că nu vor mai muri, ci vor avea și viața veșnică.
Sfântul Chiril al Alexandriei vede șarpele de odinioară personificat în păcate, care au aceeași mușcătură mortală. Iată ce spune el: „Căci șarpele înseamnă păcatul amar și de oameni ucigător, care chinuie tot neamul omenesc de pe pământ, mușcând în multe moduri sufletul fiecărui om și vărsându-și în el veninul de multe feluri al răutății”.
Așadar, șarpele de aramă al lui Moise dădea viața pământească; Iisus înălțat pe Cruce oferă viața veșnică. Crucea, cu Cel răstignit pe ea, devine astfel dătătoare de viață lumii. Dar este de precizat un lucru: ca să ai viață, nu e suficient să privești numai la Cruce și la Iisus răstignit pe ea, ci trebuie să și crezi în puterea ei. Așadar, și în Vechiul Testament se vindecau numai aceia care priveau la șarpe. Șarpele ca instrument de salvare exista, dar cei care nu voiau să privească la el mureau. Hristos Cel înălțat pe lemnul Crucii poate fi văzut de către oricine, dar numai aceia trăiesc, care cred în El.
Iată cât de profund a fost acel dialog al lui Iisus cu Nicodim și cât de greu va fi fost pentru învățătorul evreu să intuiască mesajul cuvintelor lui Iisus.
Crucea – semn al adorării lui Hristos
Crucea lui Iisus a fost cinstită, dedicându-i-se un adevărat cult încă din primul veac creștin. În Epistola către Filipeni, scrisă cândva în jurul anului 54-55, din Efes, Apostolul Pavel amintește cu durere în suflet și cu lacrimi în ochi despre unii care se purtau ca dușmani ai Crucii lui Hristos. Iată ce spune el: „Mulți despre care v-am vorbit adeseori (adică acei contestatari ai Jertfei lui Iisus), iar acum vă spun și plângând, se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos; sfârșitul acestora este pieirea” (3, 18). Așadar, sfârșitul celui ce nu crede în Cruce și o batjocorește este pieirea.
Convingerea că Sfânta Cruce poartă în sine o putere pe care unii nu o sesizează, ba chiar o disprețuiesc, fapt care îi condamnă irevocabil, îi produce Apostolului o stare de disconfort sufletesc alarmantă. Luarea de atitudine împotriva acelora care desconsiderau puterea Crucii ne conduce la concluzia că, la vremea scrierii Epistolei, în cadrul cultului creștin Sfânta Cruce avea un loc aparte. Aceste texte constituie baza nou-testamentară a cultului Crucii, practicat de către creștini încă din a doua jumătate a veacului întâi.
Același Apostol Pavel mărturisește în Epistola către Galateni că, între creștinii din vremea sa, erau unii care erau prigoniți pentru Crucea lui Hristos (6, 12). Acest lucru dovedește că pe vremea sa Crucea era cinstită ca semn de autentificare a identității creștine. În acest sens, Apostolul le spune: „Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos…” (Gal. 6, 14). „Lauda” de care Apostolul vorbește nu e nimic altceva decât semnul identificării sale depline cu Evanghelia pe care o propovăduia și care era centrată pe Cruce, adică pe Jertfa lui Iisus de pe ea. Mesajul pe care Apostolul îl transmitea astfel creștinilor galateni era că răstignirea creștinului față de „lume”, înțeleasă ca realitate a păcatului, este operată doar de Cruce și de asumarea ei.
Un cult al Crucii exista deja și în comunitatea creștină din Corint la vremea când Apostolul le trimitea Epistolele, unele păstrate, altele pierdute. Afirmația-avertisment: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 18) exprimă o parte a propovăduirii apostolice, care avea în centrul ei venerarea Crucii, înțeleasă ca putere mântuitoare pentru cei ce cred în ea și scandal pentru cei ce se poticnesc, văzând în ea doar „nebunia” unui Dumnezeu Care Și-a lăsat Fiul să moară în ocara ei (1 Cor. 1, 22-25).
Autorul Epistolei către Evrei ne spune despre Iisus că „pentru bucuria pusă înainte-i a suferit Crucea, neținând seama de ocara ei” (12, 2). Această anticipată bucurie eshatologică a însoțit cultul Crucii primilor creștini în identificarea lor deplină cu Hristos. Este exact ceea ce Apostolul Pavel le spunea creștinilor galateni, în încercarea de tâlcuire a ceea ce el simțea din experiența sa cu Domnul jertfit: `M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine… Cel ce m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal. 2, 20).
Așadar, de puterea ei ne împărtășim toți cei ce o cinstim. Cu această putere ne înarmăm, cu această putere umblăm în lume, această putere străjuiește la răspântiile drumurilor și sfințește casele noastre. Crucea ocrotește și somnul de veci al celor dragi ai noștri, de aceea străjuiește la mormântul lor.
Însemnați-vă cu semnul Crucii ori de câte ori porniți la drum, pentru a vă fi scut și apărare în călătorie! Pretutindeni, ziua și noaptea, să nu începeți nici un lucru până ce nu v-ați însemnat cu semnul acestei puteri. Crucea nu e un semn oarecare. De aceea, faceți acest semn și peste pruncii din leagăn, care încă nu pot să și-l facă, ca această putere să-i ocrotească, să-i crească mari și să-i ajute să devină, mai târziu, creștini adevărați.
Acesta este semnul și puterea care ne însoțește și prin care biruim orice obstacol și trecem orice primejdie ivită în calea noastră.
(Ziarul Lumina)



Recomandări

Un reper al artei din Bucovina, artistul Radu Bercea a fost omagiat prin lansarea unei expoziții la Gura Humorului

Un reper al artei din Bucovina, artistul Radu Bercea a fost omagiat prin lansarea unei expoziții la Gura Humorului
Un reper al artei din Bucovina, artistul Radu Bercea a fost omagiat prin lansarea unei expoziții la Gura Humorului

„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii

„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii
„Omul este veșnic dator lui Dumnezeu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XI-a după Rusalii