Puterea iertării

Un aspect deosebit de important pe care Ortodoxia ni-l aduce mereu în discuție este cel al iertării, ca și condiție sine qua non ființei umane pe drumul mântuirii. Din păcate, și această tristă constatare nu este numai la noi, ci în întreaga lume și în fiecare religie, iertarea rămâne propovăduită numai de la amvon sau de „prin” cărți, fără a ne da seama cu adevărat de importanța sa. Obișnuiți cu indiferența de ordin duhovnicesc și cochetând cu obsesia „traiului” ușor, iertarea și toate legate de ea sunt bune numai în ceea ce privește direct persoana noastră, nu și a altora.
Unde vreau să țintesc de fapt. Urmăresc prin această creionare să privim realitatea și să vedem că adeseori nu am găsi niciodată posibilitatea de a ne smeri în fața celorlalți și de a oferi iertarea fără nici o altă acuză, de vreme ce chiar noi în fiecare zi spunem: „și ne iartă nouă, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Cu alte cuvinte, „precum” este de fapt cheia acestei exprimări neo-testamentare: iertăm ca să fim iertați.
Iertarea și smerenia
Frumusețea Ortodoxiei nu stă numai în noutatea pe care o aduce, ci tocmai în împrejurările în care propune omului să aplice ceea ce a învățat din imaginile biblice și din viața Bisericii. Fără doar și poate, Biserica propune nu impune, oferă și nu denigrează libertatea omului. Iertarea în Biserică joacă un rol fundamental în cult: preotul își cere iertare de la credincioși iar credincioșii între ei la momentul cuvenit al Liturghiei, când rostesc împreună într-un singur glas cuvintele iertării din rugăciunea „Tatăl nostru”. Aici se vede aplecarea spre smerenie și la vederea neputințelor. Dumnezeu le iartă pe cele neputincioase ca cele neputincioase să proclame iertarea de la Dumnezeu, dar și între ele. Relația de iertare între noi, nu presupune nicidecum un aspect formal de tipul „da, te iert”, ci un aspect lăuntric la care inima, mintea și sufletul omului vorbește într-un singur duh „te iert, iartă-mă!”. Aici se poate face vizibilă smerenia omului, care își calcă peste orgolii, peste triumfalisme și peste cunoștințe pentru a-l descoperi pe cel de lângă sine și de a înțelege că așa este și el în fața altora și implicit în fața lui Dumnezeu.
Momentele iertării
Asist din păcate la o motivare contemporană extrem de dăunătoare deopotrivă tuturor. Trebuie să așteptăm numai Postul cel Mare sau celelalte posturi ca să „învățăm” iertarea, și apoi să intrăm în firescul lucrurilor? Cred că aici, „nebunia” creștinismului poate fi înțeleasă în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta este „nebunia” sa: nu îi propune omului un timp delimitat, în care să îi impună modele de iertare sau de iubire, în care să-l constrângă cu imaginile apocaliptice duse la extremă, ci permanent, fără încetare, fără minute sau secunde, creștinismul prin Cel pe care l-a propus, și anume, prin Hristos Domnul, arată că fiecare clipă din viața noastră este o clipă a iertării, a dăruirii, a ieșirii din eu-ul personal și descoperirea celui de lângă tine, a umilinței (nu a batjocorii) și smerenia (nu a capului plecat). Iertarea nu trebuie făcută dintr-un simplu act al „obișnuinței”, ci dintr-un act al iubirii, al dedicării pentru celălalt. În iertare te descoperi pe tine, după ce ierți pe celălalt. Iertarea apropie oameni, întărește relații, unifică popoare, unifică neamuri, și în fond, ne arată ceea ce suntem… oameni!
„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora”
„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora și alții nouă, este iertat de fapt și de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecați. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de judecată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subterane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă.Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alții în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al întregii Biserici sau comunități, din încredințarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioși tuturor celorlalți oameni, și păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar și el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 9, nota 1233).
(Alexandru PRELIPCEAN)