Cel mai import premiu pe care-l acordă, anual, Parlamentul European este “Premiul Saharov pentru libertate de gândire”. Creat în 1988 – perioadă în care “libertatea de gândire” era o noțiune pur teoretică pentru jumătatea de Est a continentului –, Premiul Saharov e menit să recompenseze (cu 50 000 de euro) persoanele sau organizațiile care se disting în apărarea drepturilor omului, în Europa sau în lume.
Poate că e cazul să ne amintim cine a fost Saharov – cel de-al cărui nume premiul e legat. Fizician de renume mondial, Andrei Saharov a fost, mai întâi de toate, inventatorul bombei cu hidrogen sovietice. Îngrozit el însuși de potențialul distructiv al armei la care lucrase, Saharov începe – în prima parte a anilor ’60 – o muncă de activist civic, încercând să explice liderilor URSS capcana pentru umanitate pe care o reprezintă cursa înarmărilor. Scrie scrisori, face petiții, adună adepți – nu foarte mulți, dar suficienți pentru a-l transforma într-o persoană suspectă în ochii KGB-ului și ai Kremlinului. Sabotat și tracasat de autorități, mutat dintr-un domiciliu în altul și supravegheat tot timpul, Saharov înființează, la începutul anilor ’70, un “Comitet pentru apărarea drepturilor omului și pentru apărarea victimelor politice”. Liderii politici și ONG-urile din Occident încept să vorbească despre el – semnalând astfel Moscovei că ar face o mare greșeală dacă l-ar face pierdut prin vreun spital psihiatric (așa cum se întâmpla, în țările comuniste, cu mulți disidenți). În 1975, fizicianul a primit Premiul Nobel pentru Pace – ceea ce face ca Rusia de azi să se mândrească, normal, cu Saharov, tot atât de mult pe cât URSS-ul de alaltăieri îl persecuta. Din păcate, Saharov nu a mai apucat să vadă căderea comunismului în țara sa: el a murit, la 68 de ani, chiar în 1989 și a rămas ca un simbol al celor care au dat țării lor nu numai un instrument de putere, ci și avertismentul asupra responsabilității ce decurge de acolo.
De-a lungul anilor, printre laureați s-au numărat sud-africanul Nelson Mandela, fostul lider cehoslovac Alexander Dubcek, secretarul general ONU Kofi Anan, organizația “Reporteri fără frontiere” etc. În aceste zile, la Parlamentul European se adună propunerile pentru ediția 2006 a premiului, a cărei decernare va avea loc la Strasbourg, spre jumătatea lui decembrie. Comentând împreună, alaltăieri, lista de candidați din acest an, un europarlamentar suedez mi-a spus: De la anul, ca membră UE, România va avea propria ei propunere. Aveți pe cineva în minte?. Am tăcut câteva secunde bune, pentru că pe limbă nu-mi venea nimic. Prinși între scandaluri, suspiciuni, demascări, atacuri etc., noi, românii, suntem mai familiarizați cu valorile care ne despart decât cu cele care ne apropie. Ar fi mai mulți, nu știu la care să mă opresc – i-am spus eu suedezului și am încercat să schimb subiectul.
