Putem oare să credem cu adevărat că banii ne aduc fericirea sau o întrețin?

Într-o revistă mai veche, o ironie culturală spunea astfel: „Dacă vrei să-l umilești, în public pe un bișnițar ahtiat după bani, întreabă-l ce carte a citit în ultimii … zece ani!”
Într-adevăr, am putea adăuga că între cultura autentică și „cultura” banului există o prăpastie de netrecut. Lucrul acesta îl putem observa din decăderea dramatică a culturii în prezent, din investițiile mărunte care se fac pentru conservarea valorilor de patrimoniu național, sau în neglijarea educației și învățământului. Îl putem sesiza și din secularizarea actuală, prin care omul se îndepărtează tot mai mult față de Dumnezeu.
Pe de altă parte, banii devin chiar mobilul multor infracțiuni și crime, motiv de dezbinare între prieteni, rude sau chiar în familie. Adeseori, ei stau la baza încheierii multor căsătorii, bazate pe interese egoiste și meschine. Ceea ce-i face pe unii să-și închipuie că, având bani își pot permite orice față de oricine sau pot cumpăra orice și pe oricine.
Bogăția face mântuirea mult mai grea
Dar iată ce spune într-un articol, d-l Șerban Filip: „Cred că toți copiii mei știu că banii nu sunt totul. Cel mai important este să fii iubit și fericit – aceasta este cea mai mare avere pe care o pot dobândi.” Iar criticul Tudor Vianu, în cartea „Studii de filosofia culturii” preciza: „Ce poate însemna bogăția și onorurile acestei lumi pentru un suflet gata să treacă în altă lume și care nu știe dacă Dumnezeu nu-l va chema la el, chiar în această noapte? Crezi tu că vei putea lua cu tine în mormânt bogăția și onorurile tale? Încearcă mai bine a resimți nevoile pe care nici un fel de ban nu le poate satisface. Banul nu poate decât să agraveze, nu să ușureze servitudinea în care te ține păcatul. O sărăcie cinstită nu este ea cu mult mai dulce decât bogăția iubită într-un mod atât de exclusiv? Cugetă că bogăția face mântuirea mult mai grea și gândește-te la cuvintele sfântului Luca: ««Este mai ușor unei cămile de a trece prin urechile acului decât bogatului în împărăția cerului»». Gândește-te, de asemenea, că iubirea de bani este izvorul tuturor relelor […] Banul întoarce sufletul omului de la Dumnezeu și îl orientează către creatură. El ne face surzi la cuvântul lui Dumnezeu…”
Scriitorul David C. Korten în „Corporațiile conduc lumea” analizează printre altele și impactul pe care îl are acest cult al banului asupra societății: „Cu cât mai dominanți au devenit banii în viața noastră, cu atât a fost mai puțin loc pentru simțul datoriilor spirituale care este temelia societății și al unui raport echilibrat cu natura. Căutarea împlinirii spirituale a fost înlocuită tot mai mult de o obsesie devoratoare și tot mai autodistructivă a banului, o creație umană folositoare, dar total lipsită de substanță și fără valoare. […] Concepția materialistă și parțială a naturii noastre, înglobată în monismul materialist oferă o explicație a paradoxului fundamental după care societățile moderne au ajuns să definească succesul în termenii producerii banilor, un simplu număr pe o bucată de hârtie, pe o monedă sau într-un computer. […] În alte locuri și timpuri, nu oricine dorea să aibă bani, mai presus de orice; oamenii doreau mântuire, frumusețe, putere, plăcere, proprietate, explicații, alimente, aventură, cucerire, confort. Dar acum și aici, banii, nici măcar neapărat lucrurile care se pot cumpăra cu ei, ci banii sunt ceea ce vrea fiecare. Cheltuirea în exterior a energiei umane se exprimă acum și prin bani… În concluzie, dacă cineva dorește să înțeleagă viața, el trebuie să înțeleagă banii, în această etapă actuală a istoriei și civilizației. […] Definindu-ne pe noi înșine în termenii banilor, am ajuns să fim prinși în capcana unei spirale descendente de înstrăinare crescândă de viață, de propria natură spirituală. Spirala se construiește astfel. Goana după bani lărgește prăpastia dintre noi, familie și comunitate. Adâncirea alienării creează senzația interioară de pustiire socială și spirituală. Reformele ne asigură că produsele lor ne vor perfecționa. Cumpărarea produselor lor necesită mai mulți bani. De unde iarăși ajungem la goana după bani…”
„Nu poți fi și bogat și fericit. E doar o amăgire.”
Cât despre fericire, care ține desigur de sufletul omului, Sf. Martinus de Bracara în „Opere morale” spunea: „Nu poți fi și bogat și fericit. E doar o amăgire.” Iar Doru Cosma într-o carte zice: „Socrate n-a fost un gânditor cufundat cu capul în norii abstracțiunilor sterile. […] Țelul strădaniilor lui a fost unul precumpănitor practic: să-și îndemne semenii pe calea virtuții aducătoare de fericire. […] Încredințat că scopul vieții omenești este fericirea, care nu poate fi realizată decât prin înfăptuirea binelui, filosoful și-a pus înainte de toate întrebarea dacă și în ce fel poate fi săvârșit binele și evitat răul. Și a răspuns că la temelia binelui stă cunoașterea, știința, iar la originea răului, ignoranța. Pentru că, argumenta el, nimeni nu ar săvârși răul dacă ar ști în ce constă binele aducător de fericire.”
Părerea noastră este că fericirea este legată de iubire iar nefericirea este o consecință a lipsei iubirii din viața noastră. Fiecare iubire, inclusiv cea părintească sau cea față de neamul și țara ta, ori cea dintre frați ori în ultimă instanță prietenia, reușește să ne dăruiască adeseori o stare de fericire sau o stare „de bine”.
Scriitorul Gheorghe Neagu în cartea sa „Templul iubirii” ne spune următoarele: „Încercările materialiștilor sau ale idealiștilor de definire a domeniului erotic pur și simplu, sunt scălâmbăielile unui savantlâc ieftin și degradant, care distrug prin explicații, ceea ce nu poate fi explicat. […] De fapt, nu există motiv pentru a fi îndrăgostit. Motivația în iubire aduce moartea iubirii. Iubești fiindcă iubești. […] Iubirea care nu aduce fericire, nu are nimic frumos în esența ei. […] Cei care se iubesc, își încearcă tăria sentimentelor prin forța pe care iubirea o naște în sufletul lor. Iar forța aceea le dă tăria de a lupta împotriva a toate câte le stau împotrivă. Numai legați de o iubire puternică, oamenii pot învinge piedicile vieții. […] Ce poate să-i facă mai fericiți pe cei ce se iubesc cu adevărat decât iubirea? […] Suntem fericiți numai în măsura în care aspirațiile noastre se împlinesc. […] Unii sunt fericiți prin bunurile agonisite, alții prin devenire, alții lângă omul iubit. […] Și totuși, din goana după fericire s-a născut frumusețea existenței umane. […] Iubești cu sufletul și nu cu trupul. […] Echilibrul vieții este între bărbat și femeie. Din acest echilibru se naște viața. […] Dacă toată viața noastră ar fi o sumă permanentă de fericire ne-am plictisi și n-am mai putea defini ce este iubirea fără puncte de referință în nefericire.”
Un filosof din antichitate, Democrit, preciza atât de limpede: „Nici frumusețea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înțelepciunea și cumpătarea.” Iar Ben Kubassek în volumul „De la epuizare la echilibru” ne spune: „Pentru a fi fericiți și optimiști este absolut necesar să fim înconjurați de oameni fericiți și optimiști. […] Dacă o persoană iubită ajunge la depresie, te rog să fii răbdător, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să simpatizezi prea mult cu ea. Nenorocirea nu iubește compania.” Același autor mai crede că unul din factorii generatori de depresie și de nefericire este mass-media: „Suntem puternic influențați de ceea ce citim și vedem cel mai mult. Mass-media alimentează mințile noastre cu negativism, deoarece negativismul este cel care face ziarele să se vândă și rata vizionării TV să crească.”
Cu alte cuvinte, exploatarea senzaționalului pentru a cuceri și uimi publicul, arătându-i aspectele cele mai întunecate și sumbre ale existenței sau unele aspecte superficiale, produce negativismul și o stare de disconfort moral. Se ajunge astfel la deznădejde și nefericire, în condițiile în care se vorbește în general foarte puțin despre valorile creștine și naționale. Se ajunge la relativizarea adevărului și la o lipsă de repere și certitudini. Suntem în situația ca și când, ne-am deplasa ori ne-am construi o casă pe nisipuri mișcătoare.
(Radu IACOBOAIE)