Îi văd pe băietanii ăștia din fotbalul românesc: sosesc pe numele lor niște oferte generose, atât pentru ei, cât și pentru club; dar nu, clubul vrea de două ori mai multe parale față de cât dă clientul. Care client încearcă să se-nțeleagă pe limba negustorească, mai dau eu, mai lași matale, dar câte-un Becali căpos zice nu și nu.
Și-atunci, mușteriul dispare în lumea lui occidentală, fotbaliștilor, pentru consolare, li se mărește puțin leafa, iar ei – tricou lung și minte scurtă – zic bogdaproste, nea Gigi, săru’mâna, coane Borcea . Și rămân să bată mingea, pân’ la pensie, pe stadioanele din Bacău sau pe ăla din Târgu Jiu.
Nu-i doare deloc, deloc nu-i doare că pierd ocazia să pască aceeași iarbă cu marii campioni, cu Lampard sau cu Giggs. Ei își spun că merge și-așa, vorbă tipic românească, e bine și-așa.
Astfel îmi aduc aminte de-o vorbă de duh, care bine li se mai potrivește giucătorilor românești: anume că „cea mai periculoasă pușcărie e aia în care te simți bine”.
Pușcărie plăcută, Mirel Rădoi, Claudiu Niculescu și Nicolae Dică!
