Fiindcă autoritățile, într-un fel care nu mai miră pe nimeni, nu dovedeau cu nici un chip zăpada nămețită pe străzi, s-a apelat din nou la ajutorul deținuților. Opinia mea e că le datorăm mai mult respect acestora, pentru modul exemplar cum apucă și mânuiesc imensele lopeți de deszăpezit orașe zgribulite, pentru maniera de înjunghiere a troienelor compacte, pentru arta de a sparge – ca pe niște bancomate, ca pe broaștele unor vile – gheața trotuarelor.
Iar mâine-poimâine, – când primăvara va începe să-și fluiere iar temele nonșalante, laolaltă cu păsăretul deszgribulit – asfaltul, ciuruit de bortele proastei calități, își va primi și el oblojirile, tot prin eforturile conjugate ale pușcăriașilor. Merită ei respectul nostru? Sigur că da. Poate, în plus, și nițică dragoste.
Dragii de ei, pârnăiași scumpi! Putem generaliza fără frică: oriunde e nevoie de o hărnicie promptă și fără fasoane, se poate apela cu încredere la resursele umane din penitenciare. Astfel că, într-o zi nu foarte îndepărtată, dacă vom privi dintr-un satelit, vom vedea vărgată longitudinal toată întinderea țării.
Ce ironie totuși, ca niște foști violatori, tâlhari, hoți și escroci, să predea comunității, care i-a pedepsit aspru, lecții de competență și de hărnicie. Astfel că seara, când se-ntorc osteniți de la muncă în sumbrele lor dormitoare comune, vrednicii noștri pârnăiași poartă la mâini, peste cătușele clasice, brățările de aur ale meseriei.
Ușor-ușor, locatarii penitenciarelor pot fi solicitați să dea o mână de ajutor și în alte domenii sensibile. Chiar și prin cele două dormitoare comune ale Parlamentului, în zilele când nu se împlinește cvorumul pentru votarea unor legi, din cauza unor puturoși incurabili precum Crin sau Varujan, care trag chiulul ca niște nesimțiți ce sunt.
De competență, nici nu mai vorbim. În plus, nimeni nu mă va convinge că un parlamentar român e mai cinstit ca un pușcăriaș.
