Pușca și cureaua lată, ce mulți mă citeau odată

Poposind periodic pe pajiștile înverzite ale moșierului YouTube, unde nostalgia mă împunge să mai culeg cântece care lipsesc din palida mea declarație de avere, mai arunc câte un ochi fugar și la numărul de vizualizări trecut în dreptul fiecărei bucăți muzicale.
Deși nu mă dă pe spate contabilitatea – în paranteză fie zis, nu-mi spune nimic numărul impresionant de gagici înțepate și trecute în insectar de scula ascuțită a fostului șef de la FMI, este impresionant să vezi milioanele și zecile de milioane de accesări, cu care piesele muzicale ale unor giganți ca Beatles, Rolling Stones, Elvis Presley sau Uriah Heep se laudă.
Există însă nume, la fel de înzestrate artistic, poate chiar mai înzestrate – precum grupurile rock Supertramp, Alan Parsons Project sau Camel – ale căror cântece au pe YouTube doar câteva mii de vizualizări, uneori numai câteva sute prăpădite. Par mici, mici ca niște pui de purici, comparativ cu elefanții citați la început.
Dar, în fond, înseamnă ceva această diferență de audiență? În primul rând, Supertramp, Alan Parsons Project sau Camel n-au fost pupați în cur de reclamă ca ăia amintiți și apoi poate că nu le-a venit vremea sau poate că arta lor se adresează numai unei minorități cu gusturi situate foarte sus. Ei, și? Și ce dacă pe manelistul Florin Parizer sau Șuncă Presată îl ascultă milioane de inși? Ce nivel au acești inși? În sfârșit, trebuie ca în numele audienței să cântăm cu toții „Oh, viața mea” sau „Pușca și cureaua lată”?
În păcatul audienței cu orice preț cad însă și anumiți scriitori, care au rubrici fixe în ziare. Unii dintre ei fac tot posibilul pentru a câștiga audiență, iar când nu reușesc, își trimit articolul din ziua respectivă la toată lista lor de adrese electronice, cu un link însoțit de mesajul „Vă rog citiți articolul meu de azi.”
Alții însă, mai caraghioși, stau singuri cu mâna pe tastă și intră de mii de ori pe propria scriere din ziar, doar ca dedesubt să apară că a fost citită – în mod fals – de mii de oameni.
O făcătură, desigur. De obicei conducerea ziarului, care are cifre clare de audiență, le prinde șmecheria, dar nu le atrage atenția, căci le e rușine de rușinea lor.