Ieri, un tâmplar, care îmi face de trei luni o ușă banală, s-a înființat în sfârșit la mine. Credeam că îmi montează ușa. Promisese de 15 ori termene fără echivoc: „Joi, o aveți!”, „Mâine ușa e în toc!”. Aș! Meseriașul a venit să-mi spună relaxat că a pierdut măsurile și nici măcar nu s-a apucat să tranșeze materialul lemnos transportat la domiciliul respectivului, la termenul fixat de mânuitorul de rindea. Am fost ispitit să-l asasinez. În comanda mea figura explicit execuția ușii în termenul cel mai scurt. „În trei zile o aveți”, spusese, acum trei luni, tâmplarul. Altfel, înaintam comanda altcuiva. M-a mințit constant, cu o nesimțire exersată. Mi-a și replicat: „Păi ce vă supărați atâta! Eu sunt meseriaș. Ce, nu știți că sunt meseriaș?” Adică meseriașul, prin vocație și conținut moral al meseriei nu trebuie să se țină de cuvânt. Halal!
Punctualitatea, în România, nu intră în genere în gramatica școlară și educație. Pedagogia exemplului personal al celuilalt lipsește. De aceea sfidarea punctualității urcă din păcate până la instituțiile înalte ale statului. Un fost prim-ministru, Radu Vasile, stătea (mi-a spus-o chiar un fost consilier al lui) ore în șir singur în birou, uitându-se pe pereți, în timp ce 700 de oameni îl așteptau într-o sală pentru o ședință anunțată la oră fixă. Diplomatul Mircea Geoană, șef de partid opozant azi, a întârziat circa patru ore la o întâlnire a femeilor pesediste pe care trebuia s-o deschidă, jignindu-le mortal. Politicianul a venit senin și a plecat fără să-și ceară scuze. Bravo Mircea! E un început promițător de carieră glorioasă!.
Șefii – e, cred, un reflex comunist din vremea lui Gheorghiu Dej – se lasă așteptați. Cu cât erau și sunt așteptați mai mult, cu atât deveneau și devin mai importanți. Un șef care sosește la timp, eventual înaintea subordonaților, nu e șef. E un imbecil.
Tâmplarul meu, prin educație, ar fi mai puțin tâmplar, i-ar cădea rindeaua din mână, dacă s-ar ține de cuvânt, iar în personalitatea lui de mămăligă unsuroasă ar intra și ingredientul neglijabil al punctualității.
Eu continui să rămân un imbecil. Vin, invariabil, la întâlniri cu cinci minute înaintea celuilalt sau celorlalți și îmi iau toate precauțiile pentru a nu întârzia. Mi-am predat întotdeauna în ziua și la ora anunțată articolul promis, într-o carieră jurnalistică măsurând decenii. Cusurul acesta mi-a pus un impozit greu pe eventuala considerație a semenilor.
