Puiule, da’ Semeghin ce are?

Pentru prima oară în acest campionat, am urmărit un meci întreg al Rapidului Suceava. Adică după ce am văzut live startul partidei, am fugit în casă. Nu de alta, dar acolo erau și reluări, și prim-planuri, și detalii din tribune. Ceea ce am văzut m-a pus pe gânduri. Ar fi mai întâi impresia că echipa asta a noastră chiar joacă nițel fotbal. Nu permanent, adică legat timp de 90 de minute, dar are momente în care mingea curge frumos, se arată și ocaziile de gol, și nu contra Pojorâtei, ci chiar a Rapidului celuilalt, care pare promovat, cu condiția să nu se spargă sticla cu apă de izvor! Apărarea și-a făcut treaba foarte bine, avem și portar, dar peste toți (și peste tot!) am văzut un mare fotbalist: Dorin Semeghin, a cărui evoluție acum, când dă să împlinească 37 de ani (pe 29, adică săptămâna viitoare, așa că la mulți ani, Dorine!) este incomparabil mai bună decât acum vreo 20 de ani, când l-am cunoscut. Fără nici o reținere spun acum și aici că în toată țara nu există jucător de bandă stânga mai bun, indiferent de eșalon și de vârstă, și cred că nici Raț, singurul candidat la acest post în Națională, nu se ridică la nivelul lui Dorin. Doar Dorinel Munteanu mai era comparabil cu el, acum câteva sute de ani! Dovada că așa este au dat-o chiar bucureștenii, care după ce s-au lămurit cum stă treaba au dus toate acțiunile de atac fix pe partea cealaltă, cât mai departe de fenomenul Semeghin. Și încă o comparație, ca să ne lămurim definitiv: dacă ar juca timp de șapte vieți, alde Bănel Nicoliță n-ar reuși să dea măcar o singură centrare ca alea ale lui Dorin, care nu sunt nici bolte d-alea interminabile, nici șuturi în mațele adversarului, ci centrări ca lumea, ca la fotbaliștii adevărați. Zău că n-aș ezita nici o secundă în a-l convoca în lotul pentru Euro. Numai că, din nefericire (sau dimpotrivă, spre marele meu noroc!) nu sunt Puiu Iordănescu.