Pseudo-necrolog

De obicei, veștile triste privind decesul unor confrați mi le aducea, telefonic, Andi Andrieș: „iar vin cu noutăți negre – trebuie să-ți spun că ne-a părăsit cutare.” Duminică, la telefon n-a mai fost Andrieș, dar s-a vorbit despre Andrieș: „Află că a murit Andi”. Chiar dacă „moartea este una dintre părțile ordinii universului” (Montaigne), astfel de neașteptate știri totdeauna năucesc. Cu câteva zile înainte ne părăsise Natalia Dănăilă – doi foști directori de teatru, unul la Național și celălalt la „Luceafărul”, într-o săptămână! După ce au trecut Styxul Ilie Grămadă, Corneliu Sturzu, Teofil Vâlcu, Mihai Ursachi, Val Condurache și Andi Andrieș, iată-mă-s singurul rămas să depună mărturie („Dacă vei fi întrebat” se intitula o piesă cândva în vogă) despre mai bine de un deceniu din zbuciumata istorie a celei mai vechi scene românești. Să fie, oare, funcția în sine directorofagă și la propriu și la figurat? Nimic nu leagă, caracterologic, personajele înșirate în lista de mai sus, pentru a îndreptăți căutarea unui numitor comun apt să explice frângerea, de regulă timpurie, a destinelor celor înscăunați în fotoliul Direcțiunii.
Ilie Grămadă a fost un intelectual bucovinean echilibrat și rasat (doctor în teologie și, o vreme, profesor de marxism!) care, pricepându-se să exploateze cum se cuvine deschiderile unei perioade mai relaxate și ceva mai îngăduitoare, a înfiripat pas cu pas prestigiul postbelic al Naționalului. Sturzu, și el om de carte, a-ncercat, cu rezultate contradictorii, să înnoiască venerabila instituție; vremurile începuseră să se înnegureze și cutezanța timidă n-a putut depăși decât rare ori pragul performanței. Temperamentul vulcanic și înzestrarea artistică întrutotul remarcabile, temei al realului prestigiu actoricesc, l-au ajutat pe Teofil Vâlcu să izbutească destule, mai ales în ceea ce privește reabilitarea fizică a Naționalului, mereu în suferință și-n eterne reparații capitale. Actorul, mai ales dacă-i din stirpea celor aleși, se pare însă că-i mai cu folos să rămână implicat doar în evenimentele de pe scândura scenei, unde Vâlcu a fost totdeauna „Măria Sa”. Mihai Ursachi, poet autentic, voce distinctă în literatura română și disident născut iar nu făcut, n-a avut, din păcate, bruma de pricepere managerială pretinsă de funcție. Scurtul lui directorat se înscrie în istoria Teatrului ieșean ca o ciudată paranteză, evocată mai degrabă cu zâmbete îngăduitoare.
Fără a fi numaidecât ceea ce se numește „un caracter”, Val Condurache (iertare: „de mortuis, nil nisi bene!”) a încercat să răspundă nevoii de schimbare clamată în toate domeniile, inclusiv în lumea de lumini și umbre a scenei. Dac-ar fi știut că înnoirea bazată pe „tabula rasa” este iluzorie și păguboasă, poate ar fi realizat mai mult. Cu toții personalități distincte și „accentuate”, nu mai sunt. Naționalul ieșean este singurul care nu s-a străduit să-și publice propria-i istorie, nemijlocit legată nu numai de mersul vremurilor, ci și de prestația celor ce l-au diriguit. Ne-a părăsit și penultimul, Andi Andrieș, scriitor care nu s-a luat în seamă cum se cuvine și n-a lăsat în urmă opera pe care, cred, ar fi putut s-o scrie. Rămas singur, a fost găsit mort în cadă, după trei zile… Cartea începe să se închidă înainte de a fi scrisă! Rămâne o constatare neîndoielnică: directoratul într-o astfel de instituție etalon presupune un consum și o uzură a nervilor care, mai devreme sau mai târziu, își spune cuvântul. Ceea ce, desigur, are aplicabilitate nu numai în cazul Naționalului.
Natalia Dănăilă, în bună măsură ctitor al Teatrului „Luceafărul” și al prestigiului scenei copiilor și tineretului, a „ars” până la capăt mistuită de o sfântă și eternă nemulțumire față de toți și de toate. Adeseori nedreaptă în relațiile cu cei din jur, credea cu îndârjire că-n arta scenică este mult loc de mai bine, mai frumos, mai expresiv. Am vizitat-o cu puțin înainte de a se stinge. De la fereastra apartamentului ei se vedea colina Galatei. Mi-a arătat pata verde a cimitirului „Sf. Vasile”: „Uite, acolo-i și garsoniera mea”, după care l-a citat cu resemnare pe Democrit: „Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea.”
Scriu aceste rânduri de pe patul Spitalului „C.I. Parhon”.
Un gând bun și o lacrimă pentru cei care nu mai sunt.