În august 2004, adică într-o perioadă în care părea că nimeni și nimic nu poate sta în calea deschisă lui Adrian Năstase spre Cotroceni, un reporter îndrăznea, totuși, să-l întrebe ce va să fie dacă nu ajunge președinte. „Vă mulțumesc că ați exprimat această îngrijorare în legătură cu viitorul meu politic, răspunsul meu este foarte simplu, sunt absolut convins că voi câștiga alegerile pentru Președinție”, a răspuns atunci, în stilu-i caracteristic, fostul prim-ministru. Ce a urmat, se știe. Ce urmează, nimeni nu știe. Și totuși…
Într-un articol intitulat „Scindarea, ultima șansă”, publicat pe 26 ianuarie 2005 în „Cotidianul”, scriam că „PSD are nevoie de o reformă internă profundă, dacă vrea să mai însemne ceva pe scena politică a următorilor ani. Înlocuirea lui Năstase cu Iliescu sau menținerea lor ca tandem la conducerea partidului e cea mai mare greșeală pe care o pot face membrii PSD. Fostul președinte și fostul premier ar putea, cel mult, să se mai arate, din când în când, simpatizanților de la o fereastră a sediului din Kiseleff, dar în niciun caz n-ar mai trebui lăsați să decidă viitorul acestei formațiuni politice. Dacă, potrivit lui Vasile Dâncu, Ion Iliescu reprezintă eticheta unui produs expirat, la fel de bine se poate spune despre Adrian Năstase că este eticheta unui produs expirat înainte de termen”. Tot în acel moment consideram că PSD „are nevoie de o a treia cale… Fostului partid de guvernământ îi rămâne șansa unei decizii radicale, care nu poate fi alta decât sciziunea. În ciuda aparențelor și a spaimei lui Ion Iliescu (sau, poate, tocmai din acest motiv!), numai ruperea partidului și separarea social-democraților din PSD de comuniștii refugiați în spatele celor trei trandafiri ar putea readuce, cândva, această formațiune politică la putere. Dacă nu va realiza acest lucru, oricâte cosmetizări vor fi făcute, PSD va rămâne un partid bolnav, numai că, după cincisprezece ani, boala e deja lungă și moartea aproape sigură”.
Nu mă ajută cu nimic să constat că am intuit corect mare parte dintre problemele PSD. Pe undeva, e firesc: pentru a vedea clar imaginea dintr-un tablou, trebuie să stai la oarecare distanță. Ceea ce liderii de ieri sau de azi ai pesediștilor nu pot face în cazul propriului partid. Tocmai de aceea, după eliminarea din joc a lui Năstase, anunțurile privind strângerea rândurilor în jurul conducătorilor mult-iubiți cu Iliescu iar în frunte mi se par a fi, într-adevăr, în ton cu bannerul mare afișat la întrunirea social-democraților de la hotelul Confort: „PSD – un nou capitol”. Numai că ar mai trebui adăugat ceva „PSD, un nou capitol: ultimul”.
Scindarea PSD rămâne, în continuare, singura formulă valabilă pentru reclădirea unui pol social-democrat puternic în România. Cu lideri noi, aparținând unei generații de oameni politici care, departe de a fi perfectă, este, totuși, capabilă să se perfecționeze. Ceea ce unor personaje precum Iliescu, Mitrea, Hrebenciuc sau chiar Geoană le este de acum imposibil, pentru personaje precum Victor Ponta, Daciana Sârbu sau Nicolae Bănicioiu este foarte probabil. Vor trebui să ia însă decizii rapide. Eticheta de produs expirat se lipește rapid și, așa cum a demonstrat-o cazul Năstase, n-are legătură nici cu puterea și nici cu vârsta.
