Psalmii biblici

După originea sau proveniența lor, cântările bisericești întrebuințate în cultul ortodox se împart în două mari categorii:
1. Cântări de origine biblică, al căror text îl găsim în cărțile Sfintei Scripturi, a Vechiului și a Noului Testament;
2. Cântări de origine nescripturistică sau imne liturgice, care repre¬zintă forme ale poeziei imnografice scrisă de diferiți poeți bisericești (imnografi și melozi).
CÂNTĂRILE DE ORIGINE BIBLICĂ
Acestea se împart și ele în două subdiviziuni:
1. Psalmii biblici cuprinși în cartea de cult numită Psaltire;
2. Alte cântări biblice, în afară de psalmi.
Psalmii biblici
Cele mai vechi cântări religioase întrebuințate în cultul creștin sunt psalmii biblici, al căror uz liturgic e moștenit din cultul iudaic. În cultul ortodox ei formează o parte integrantă a serviciului divin, fiind prezenți, aproape în toate slujbele sfinte. Primii și cei mai importanți psalmi folosiți în cultul Bisericii primare se consideră a fi psalmii mesia¬nici, adică aceia în care împăratul și proorocul David a întrezărit și a profețit, mai mult sau mai puțin clar, venirea, viața, activitatea, patimile și moartea Mântuitorului. Primii creștini îi întrebuințau atât în cultul public cât și în cel particular. Se cântau la serviciul euharistic (Sf. Liturghie), la serviciul divin zilnic, de seara și de dimineața și la toate celelalte slujbe. La ser¬viciul divin din biserici, cântarea lor are alternanță cu lecturi biblice sau cu ectenii și diverse rugăciuni.
În general, numă¬rul psalmilor citiți ori cântați la diferitele servicii divine era variabil; episcopul era acela care îl fixa de fiecare dată. Cu timpul, s-a introdus o rânduială, reglementându-se câți sau care psalmi trebuie să se cânte sau să se citească la fiecare slujbă.
– Cântarea responsorică și cântarea antifonică
La început, mai toți psalmii folosiți în cult erau cântați. Existau două moduri de cântare a psalmilor în Biserica Veche și anume: cântarea responsorică (responsorială) și cântarea antifonică.
a) Cântarea responsorică (responsorială) a fost obișnuită aproape ex¬clusiv în Biserica veche prin sec. IV, ea fiind moștenită din tradiția iudaică; cântărețul principal (solistul) dădea tonul, începea și conducea efectiv cântarea, executând el însuși versetele din textul psalmilor, iar cre¬dincioșii din biserică se uneau cu el, acompaniindu-l prin anumite re¬frene sau răspunsuri scurte, numite ipacoi. Așa se cântau, de ex. psalmii 134 si 135 („Lăudați numele Domnului…” și „Lăudați pe Domnul că este bun… „) întrebuințați până astăzi în cultul ortodox ca Polieleu la Utrenia sărbătorilor importante; după fiecare verset al primului din¬tre acești doi psalmi se repetă refrenul „Aliluia”, iar la al doilea, „Că în veac este mila Lui”.
b) Psalmodierea sau Cântarea antifonică constă în executarea întregului psalm de către toți credincioșii din bise¬rică împărțiți în două cete, grupe sau coruri, care cântau alternativ verse¬tele sau stihurile psalmilor. La sfârșitul psalmului, ambele coruri se uneau și cântau în comun un final sau un refren, care putea să fie ori un verset din psalm.
– „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”
Astăzi psalmii întrebuințați la serviciile divine mai mult se citesc. Îi găsim în rânduiala slujbelor ori izolați (cum este, de exemplu psalmul 103 la în¬ceputul Vecerniei, psalmul 142 la începutul Tedeumului) ori înșiruiți unul după altul în grupe mai mici (cum sunt, de exemplu, cei șase psalmi de la în¬ceputul Utreniei), ori grupați în cele 20 secțiuni (părți mari) ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la serviciul Ceasurilor, al Miezonopticii, al Vecerniei și al Utreniei, după anumite reguli, formulate în Tipic și la începutul Psaltirii. Denumirea de catismă înseamnă ședere, pentru că în timpul citirii catismelor se poate ședea jos în strane. Mai găsim în cărțile de cult (Octoih) și denumirea de stihologie, de la stihurile sau versetele din care sunt alcătuiți psalmii.
Psalmii cântați astăzi în întregime la serviciul divin sunt puțini; amintim, de ex. psalmul 1 („Fericit bărbatul…”) și psalmii 140 și 141 („Doamne, strigat-am către Tine…”) din rânduiala Vecerniei ori ps. 138 („La râul Vavilonului…”), cântat ca Polieleu la Utrenie, în unele duminici din pe¬rioada Triodului. Din cei mai mulți psalmi care se cântau odinioară în întregime au rămas până astăzi numai fragmente sub forma de versete izolate, care se cânta ca stihuri printre stihurile unor cântări mai noi, ca de exemplu: „Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă îndreptările Tale…” (vers. 12 al ps. 118), care se cânta la Binecuvântările-învierii din rânduiala Utreniei duminicilor, ori: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul” (ps. 102, vers. 1), care se cânta ca antifon la începutul Liturghiei.
Tot stihiri sau versete izolate, din psalmii cântați odinioară în între¬gime sunt și acele cântări scurte, numite Prochimene, care se cântă înainte de citirea Paremiilor de la Vecer¬nie; înainte de citirea Evangheliei din rânduiala Utreniei ori înainte de citirea Apostolului la Liturghie, ori la alte slujbe. Așa, de exemplu, prochime¬nul Vecerniei de sâmbătă seara („Domnul a împărățit”) este versetul 1 al psalmului 92; prochimenul Utreniei duminicilor de la glasul III („Spuneți întru neamuri că Domnul a împărățit…”) este verset. 10 al ps. 95 ; prochime¬nul dinainte de pericopa Apostolului din serviciul Cununiei („Pus-ai pe capetele lor…”) este din ps. XX (vers. 3 si 4).
Prochimenele de la Vecernie sunt pe zilele săptămânii (fie¬care zi din săptămână cu prochimenul ei); cele de la Utrenia duminicilor sunt pe glasurile Octoihului.