Pruteanu

„Când eram copil, visam să devin… musafir: oaspetele se bucură de onorurile casei, primește toate bunătățile și i se iartă greșelile. Astăzi, aici, în conclavul Dvs., eu sunt simplu musafir” – așa și-a început George Pruteanu micul discurs de susținere a tezei de doctorat. Într-adevăr, musafir era: unde s-a mai văzut ca un absolvent de litere să-și dea doctoratul în filosofie? În unanimitate, universitarii ieșeni au acordat musafirului calificativul „magna cum laudae”, astfel creindu-se un precedent: pot deveni doctori în filosofie și absolvenții altor specialități. Dacă… au inteligența sclipitoare, cultura și spiritul nonconformist proprii „cazului Pruteanu”. Foștii lui amici ieșeni au toate temeiurile să-l considere fericit „caz” de maximă împlinire în plan intelectual și nu numai. Dacă nu mă înșel, taică-său ajunsese ministru adjunct al sănătății pe vremea lui Dej. După ce, politic, lucrurile s-au răsucit și precipitat, cadrele utile cândva intrând în profundă dizgrație, destinele familiei Pruteanu s-au întunecat și George, incomod prin toate cele, a avut de tras. Simptomatic: în studenție, a insistat să înființeze cenaclul NU! (nu imposturii, nu veleitarismului etc.). Chiar dacă precedentul titulaturii exista (debutul lui Eug. Ionescu, cu volumul „NU!”), organele s-au îngrijorat: ce să caute o negație cu majuscule într-o țară năclăită în unanimitatea DA-ului de carton? Evident, NU s-a aprobat… După absolvire, George a lucrat pe ici-colo. Soția, Nina, își găsise un biet post de suplinitoare tocmai în satul… Coarnele Caprei; Pruteanu o ducea și-o aducea cu un amărât de scuter, cale de 35 de km pe drumuri pustii și desfundate. A încercat și „comerțul cu cartea”: când, în fine, și-a făcut rost de-o Dacie, o parca între două blocuri ieșene și, pe capota mașinii, etala cărți spre ipotetică vânzare. Spectaculoase erau prezentările cu care librarul improvizat își susținea oferta: o critică orală acidă, totdeauna la obiect (nu vindea cărți necitite!), cu diagnostice „la minut”. Este real și episodul cu zacusca; l-aș încadra în teribilismul lui puștesc, de frondeur iconoclast: să facă nefăcute! Cum nefăcută era și traducerea „Luceafărului” în franceză. Una-i să tălmăcești pre românește din limba lui Voltaire și alta-i să izbutești a-l traduce impecabil pe Eminescu în franceză. Probabil, „Luceafărul” lui Pruteanu va rămâne tălmăcirea exemplară și mă-ndoiesc că se va ivi prea curând o variantă mai inspirată. Ca și traducerile lui din Dante, de altfel. Causeur de primă mână, preschimba orice dialog la Tv într-o mică scenetă atractivă, presărată cu rafinamente ale retoricii și cu efecte de teatru. A fost (ce asbsurd sună!) unul dintre cei mai redutabili apărători ai limbii române și a încasat nesfârșite serii de ghionturi ordinare, complet nemeritate. Era prezentat ca un fel de Augustus Treboniu Laurian al II-lea, dornic să ne oblige a spune „gâtlegău” în loc de cravată și „nas-suflău” în loc de batistă. Ce aiureli! Culmea e că printre cei ce-l bocesc la radio și Tv se numără și indivizi care au contribuit substanțial la ridiculizarea Legii Pruteanu (țările cu adevărat serioase au asemenea legi de mult…), ieșită până la urmă bearcă și ineficientă din pricina asaltului bășcălios și incult ce-l țintea, de fapt, pe Pruteanu și mai puțin legea. Politicește, a fost cinic și pragmatic; trecerea lui de la PNȚCD la PDSR și, apoi, la PRM (tot o „nefăcută”!) probează un anume dispreț față de politica dâmbovițeană, unde principiile, doctrinele, credințele, convingerile valorează cât o ceapă degerată. A-nțeles și s-a conformat: în pragul vârstei a treia, s-a înțelepțit și n-a mai vrut să fie el excepția. Nu știu cât a făcut, ca senator, pentru Suceava. A făcut însă enorm pentru sănătatea limbii române, pretutindeni vorbită și crâncen agresată, a făcut la fel de mult pentru necesara curățire a culturii române de prostie fudulă, improvizație, amatorism găunos, vulgaritate și golăneală. Acum, când Pruteanu nu mai e, înțelegem cât ne-a fost și, mai ales, cât ne-ar fi fost de necesar. Prea târziu.