Pruteanu

Aflăm că, începând cu decembrie, chinezii au hotărât să interzică utilizarea anglicismelor în limba mandarină „a cărei puritate este amenințată”.
Nu comentăm demersul în sine; doar îl înregistrăm ca atare, luându-l ca punct de plecare pentru un „remember” mai mult decât necesar: în februarie 2002, „Legea Pruteanu” a primit aviz nefavorabil din partea Comisiei de Cultură a Senatului prezidată de juristul Eugen Vasiliu, de la PNL. Poate vă amintiți că onorabilul Vasiliu combătea (în „România liberă) inițiativa lui Pruteanu citând din Iorga: „Cel mai mare pericol pentru o cauză nobilă este să-i câștige pecaraghioși”.
Arătați cu degetul fiind caraghioșii Pruteanu și Paler. Primul „este foarte amuzant ca legiuitor, iar încercarea domniei sale nu este altceva decât bășcălie”. Cel de al doilea primește avertismentul sever că susține un proiect care „nu este o rara avis în peisajul nostru legislativ, ci o falsa avis, cioară vopsită”.
Devenit senator, Pruteanu, fostul nostru coleg de redacție la „Cronica” ieșeană (de la apariția primului număr, iată, se împlinesc în acest februarie 45 de ani!) ajunsese ciuca bătăilor de joc, fenomen (românesc) explicabil nu prin precaritatea demersului legislativ propus, cât prin aceea că inițiatorul, după un sinuos parcurs politic început la PNȚCD, avea să ancoreze imprudent taman la cheiul PRM. Drept urmare, tot ce ar fi întreprins n-avea cum merita, conform tablei de valori a avocatului Vasiliu, „decât bășcălia”. Nu conta că Pruteanu era un filolog eminent, pe atunci doctorand, apoi doctor în filosofie, cu prestații publice scrise ori orale de certă originalitate și reală strălucire!
Și mă tem că am rămas cu toții datori barem memoriei lui Pruteanu, singura ce mai poate fi cât de cât „reperată” după atacurile concentrice ale unor indivizi lipsiți nu numai de cultura dialogului, ci și de elementarul bagaj de cunoștințe necesar antamării unor discuții aflate, măcar teoretic, deasupra oricăror interese de partid.
În februarie 1998, Legea a primit avizul favorabil al Comisiei Juridice, în aprilie, pe cel al Comisiei Economice, este respinsă de Comisia de Cultură și, în 2002, acceptată în plenul Camerei Deputaților cu 220 de voturi pentru și 25 împotrivă. În fine, în sept. 2003 plenul Senatului votează cu largă majoritate (80-30) „Legea Pruteanu”. Care, culmea culmilor! – este în vigoare și astăzi! Uitată, copleșită de bășcălia unor culturnici… inculți de tip Vasiliu și lipsită de sancțiuni care s-o facă viabilă, Legea nr. 500/2004 ocupă de pomană un locșor în codurile justiției române, pentru că n-o invocă niciodată nimeni, nu s-a aplicat, și, după cum se vede, n-o să se aplice niciodată.
Pruteanu explica (în „Curentul”, 27 sept. 2007): „Adversitățile politice duse la paroxism au făcut ca mulți inamici (sau oameni care credeau că trebuie să arate că-mi sunt inamici) s-o caricaturizeze cu rea credință, descriindu-mă în postura unui gardian fanatic al purității limbii (…) Legea care ar trebui să fie operațională (dar care lege e cu adevărat aplicată în România – în afară, desigur, de legea junglei?) nu prevede nimic altceva decât ca inscripțiile de interes public (comercial/publicitar/informativ) în limbi străine să fie dublate și de traducerea echivalentă românească.”
Așa o fi, dar cum să-i dai dreptate unui senator PRM, chiar dacă într-o mulțime de țări europene astfel de legiferări funcționează la aceiași parametri, impuși uneori cu mai apăsată severitate? După ce declară limba lui Voltaire „un element fundamental al personalității și patrimoniului Franței”, Legea nr. 94-665/1994 enumeră în art. 3 exact situațiile enunțate și de Pruteanu.
Nimeni nu s-a învrednicit până acum să citească legea franceză în cheie bășcălioasă, iar conf. art. 22, Guvernul de la Paris este obligat să analizeze și să comunice anual Parlamentului un raport asupra modului în care Legea 94-665 este pusă în aplicare. Cu motivații care, în România, unde funcționează fără greș confuzia abil întreținută între patriotism și naționalism, ar fi luate imediat peste picior. „La Marseillaise”, drapelul și limba fac parte din patrimoniul căruia îi suntem cu toții atașați” – a declarat în Parlament (iulie 2002) prim-ministrul Jean Pierre Raffarin.
La noi, președintele Băsescu nu acceptă să se adreseze românilor de anul nou „pe fond de steaguri” (de ce, tricolorul compromite?), la „Deșteaptă-te, române!”, mai toți fac play-back începând cu strofa a doua, iar biata „limbă a vechilor cazanii” este lăsată de capul ei, în virtutea principiul fals al auto-reglării. Mișto atitudini! Voi reveni.