Pruteanu (II)

M-a întristat articolul Alinei Mungiu, „La moartea unui clovn”. „Clovnul” fiind recent plecatul din astă lume George Pruteanu.
Nu-s adept al conduitei „de mortuis nihil nisi bene”, dar consider deloc scuzabilă și chiar imorală răsturnarea coșului cu reproșuri în capul unui om exact în momentul în care nu se mai poate apăra. Mă-ntreb de ce autoarea, de-a lungul atâtor ani, n-a publicat un cuvințel de reproș la adresa fostului ei prieten, pe care acum îl vede în culorile cele mai întunecate: a făcut „propagandă șovină antimaghiară”, a fost suspectat de recrutare la Securitate, a fost un „autor de filme artizanale porno și traducător din scriitori deocheați francezi”, n-a avut caracter, a fost „un clovn politic” și, în fine, „cariera lui de politician naționalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziștii.” Culmea este că Alina nu scrie cu dispreț, nici cu ură, ci, am putea spune, chiar cu… dragoste prietenească, articolul propunându-și să exprime un mare regret: „un om excepțional de înzestrat, care nu a reușit să-și valorifice darurile.”
Ferește-mă, Doamne, de prieteni! Va să zică, dacă a publicat o mulțime de cărți (între care, „Petru Dumitriu, pactul cu diavolul”, 1995, „Partidul și partida”, 2000, „Cronica unei mari dezamăgiri”, 2001, „Feldeința călinesciană”, 2001), dacă a ajuns să predea în învățământul superior după obținerea unui doctorat apreciat „magna cum laudae”, dacă a reținut ani în șir atenția nației cu apariții Tv și de efect, și cu miez, dacă a scris zeci de cronici și recenzii, dacă ne-a dăruit traduceri excelente în și din română, dacă a ajuns să fie receptat drept cel mai vajnic apărător al limbii noastre, dacă a fost ales de trei ori senator, nu înseamnă mai nimic!
Construcția „omagială” de tip „mare om ar fi ariciu’/ dacă n-ar avea un viciu” îngăduie înșiruirea de acuze drapate în ofuri admirative. Să le luăm pe rând. Prima: „nu era, de fapt, profesor universitar (nu avea nici o acreditare reală)”. Probabil, intra în sala de curs prin… efracție! Cunosc o mulțime de universitari care nu-s altceva decât nulități „cu acreditare reală”, după cum știu sumedenie de neuniversitari ce reprezintă valori autentice și incontestabile.
Cu ce o fi inferior (evident, întrebare retorică) doctoratul în filosofie obținut de Pruteanu, sutelor de teze anodine, răscopiate, care se stivuiesc an de an în dulapurile Comisiei Superioare de Diplome? Pruteanu a ajuns la o catedră universitară fiindcă l-au îndreptățit harul, inteligența, spiritul și, mai ales, cultura.Cum n-a fost profesor, dacă… a fost profesor?
A doua: n-ar fi fost nici jurnalist: „în toată viața lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică.” Piese jurnalistice întru totul autentice au fost tabletele lui televizate, difuzate ani în șir la Pro Tv, Tele7 ABC, TVR. Că gazetăria ar reprezenta-o doar cuvântul scris și tipărit e-o mentalitate reziduală demnă de secolul XIX.
A treia: nu era nici comentator (politic, cred): „refăcea pe situl lui un fel de România Mare mai slabă”. Pot invoca și eu prietenia cu George, aș avea destule să-i reproșez, dar nici într-un caz vinovății imaginare: niciodată n-a afirmat c-ar avea veleități de analist politic și vocație de „comentator”. Rar, când se afla în astfel de postură, strălucea prin ineditul și insolitul argumentării, indiferent ce susținea ori combătea.
A patra: nu era nici lingvist: „nu a publicat în viața lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu.” Dar când și-a spus Pruteanu lingvist? Și, oare, nu poate fi apărată sănătatea limbii române, de către un profesor de română, dacă nu-i autor de tratate cu subsoluri în șapte limbi și rezumate în cel puțin trei? A cincea: ar fi fost „traducător din scriitori deochiați francezi”. Nu am date în acest sens, dar știu că, prin 1992, i-am dat să traducă o carte deloc deochiată din franceză, pentru Editura FFPress și a făcut-o impecabil.
Dar de ce-l uităm pe Dante? Câți și, mai ales, cum, au tradus „Divina comedie” în română? Pruteanu a făcut-o exemplar. O fi și Dante deochiat? Mai știi? Reproșabil este și faptul că recită din Apollinaire, semn, după Alina, c-ar fi „cam decadent”(!!), iar prestațiile Tv care înregistrau totdeauna ratinguri confortabile sunt văzute ca „talk-show-uri de mâna a treia, unde nu se ducea nimeni.” Probabil că „de mâna întâia” nu-s decât talk-show-urile onorate de participarea lui Patapievici; dac-am fost vreodată în situația să aleg, vă asigur că l-am preferat pe Pruteanu, cel de „mâna a treia”. Se naște o mare întrebare: dacă n-a fost nici profesor universitar, nici ziarist, nici comentator politic, nici lingvist, nici om de cultură („clovnul Pruteanu a fost mai tare ca omul de cultură Pruteanu”), atunci, la urma urmei, ce-a fost?
Ei bine, răspunsul vine de la sine: a fost Pruteanu. Și-i destul. În tot ce a izbutit (și a apucat) să facă, a tezaurizat originalitate, nonconformism, inteligență, har – totul clădit pe fundamentul unei culturi de invidiat. Să nu-i reproșăm ceea ce n-a făcut, câtă vreme s-ar cuveni să aplaudăm, mai întâi, cele făcute. Dar, desigur, cea mai imposibilă acuză este formulată astfel: „Cariera lui de politician naționalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziștii.”
Probabil că n-am aceeași percepție pentru termenul „naționalist”, câtă vreme nu mi se pare deloc amendabil să-ți respecți țara, poporul și limba strămoșească. Mari lingviști (cu patalama!) care au slujit exemplar limba română au fost evrei. Și Pruteanu, pe jumătate (tatăl). În totalitatea lui, reproșul sugerează, la modul parșiv, c-ar fi imposibi, pentru un alogen, să aibă sentimente „naționaliste” – orice accepție s-ar conferi termenului! Intuiesc totuși, în articolul Alinei Mungiu, o doză de sinceritate și bune intenții. Dar n-a venit deloc în momentul potrivit și, din pricina susținerii cu orice preț a tezei ratării vinovate, se rânduiește între „piesele jurnalistice” nedrepte și regretabile, mai ales datorită punctului de plecare strâmb. Nimeni n-are dreptul să-i reproșeze unui cardinal că n-a ajuns Papă!