Provocările relației cu părinții cărora le este greu să admită maturizarea propriilor copii

Creștem, ne maturizăm, ne asumăm roluri profesionale, dobândim siguranță în ceea ce facem. Fiecare dintre noi, în momentul în care primește întrebarea „cine ești tu?”, poate răspunde fără ezitare. Dacă în copilărie răspundea simplu, „sunt fiul/fiica lui…”, la vârsta adultă afirmă că este muncitor, doctor, contabil, că îi place să facă…, își dorește să… și are următoarele calități….
Această imagine de sine rămâne ca o emblemă, o constantă la care persoana se raportează și pe care încearcă în permanență să o confirme. Excepțiile care ar putea infirma sau nuanța imaginea deja formată – de exemplu, „nu sunt chiar atât de calm/-ă precum credeam” sau „nu sunt calm/-ă în momentele în care sunt foarte obosit/-ă” – sunt trecute la categoria excepțiilor care confirmă regula sau sunt puse pe seama celorlalți – „sunt nervos/-oasă doar în prezența ei/ a lui”. Rareori ajungem la concluzia că nu suntem așa cum credeam sau că nu suntem doar așa cum credeam, iar asta pentru că încercăm din răsputeri să ne conformăm propriului șablon.
O modalitate de autocunoaștere
Dacă am avea curajul să privim cu sinceritate cum ne reflectăm noi în relațiile cu ceilalți, am ajunge să ne cunoaștem mult mai bine așa cum suntem cu adevărat. Dificultățile cele mai mari apar în momentul în care ies la iveală defectele noastre, a căror acceptare considerăm că periclitează acceptarea noastră de către ceilalți și de către noi înșine. Dacă am face un scurt exercițiu de „oglindire” – în momentul în care o trăsătură, atitudine sau comportament al celuilalt ne tulbură, ne irită, ne face să îl judecăm –, am învăța că tocmai acea trăsătură ne aparține și nouă, fără ca noi să fim conștienți. „Oglindirea” însoțită de rugăciune pentru noi și pentru celălalt în care ne oglindim, cu așezarea în fața lui Dumnezeu a noii experiențe – „Doamne, am judecat pe cutare pentru că…”; „Doamne, am acceptat că și eu fac cutare lucru”; „Doamne, m-am mâniat/ mâhnit etc. atunci când comportamentul lui cutare…” –, ne va ajuta să ne cunoaștem mai bine.
O foarte bună metodă de „oglindire” este aceea în relație cu părinții, în momentul în care conviețuirea durează, din diverse motive, mai mult de trei zile, adică iese din categoria de vizită. Indiferent care este motivul, coabitarea mai îndelungată cu părinții/ unul dintre părinți a tânărului adult care încă nu și-a constituit o altă familie este pentru acesta din urmă o bună modalitate de autocunoaștere, de trecere la o nouă etapă de maturizare, precum și de a respecta porunca Domnului: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”.
O astfel de coabitare ar putea să ne pună în contact cu anumite răni, aspecte neiertate din copilărie, și ne-ar putea arăta aspecte de personalitate care nu sunt așa cum le credeam. Conștientizând și acceptând modul în care reacționăm în anumite zone ale relației cu părinții, ne-ar fi mai ușor să fim sinceri în relația cu noi înșine și în relația cu ceilalți, „să dăm cărțile pe față”, cu bune și cu rele, și să-L rugăm pe Dumnezeu să transforme aceasta după voia Sa.
Să jertfim o parte dintre aspectele ce țin de ego-ul nostru
Am putea constata că simple amănunte – cum ar fi vorbitul tare la telefon, datul televizorului la maximum, obiceiurile alimentare diferite –, repetate în timp, creează o stare de iritare reciprocă, o permanentă confruntare pentru impunerea propriilor obiceiuri și par să intre în contradicție cu afecțiunea dintre părinte și copilul ajuns adult, afecțiune de care ambii erau atât de siguri până în prezent.
Dacă ieșim din acest schimb de argumente și contraargumente, atât de obositor pentru ambii protagoniști, am putea vedea că în spate se poate afla o trăsătură greu de acceptat de către tânărul adult, respectiv egoismul. Bine mascat în spatele unor sintagme precum „stil de viață independent”, „sentimentul proprietății”, egoismul poate așeza, pe scara priorităților, lucrurile și obiceiurile mărunte înaintea părintelui. Aceasta nu înseamnă a bagateliza dificultățile care ar putea să apară din schimbarea stilului de viață, ci a stabili prioritățile și a-L ruga pe Dumnezeu să ne ajute să jertfim o parte dintre aspectele ce țin de ego-ul nostru, din respect pentru părinte, fără a trăi astfel sentimentul că renunțăm în totalitate la noi. Același lucru fiind, desigur, valabil și pentru părintele care poate că are dificultăți în a admite maturizarea propriului copil.
Când vorbim, să ne gândim că ceea ce spunem poate să zidească sau să strice relația
O altă probă de iubire și respect este aceea de a asculta ceea ce dorește părintele, respectiv copilul, să spună, chiar dacă în mintea noastră ne spunem că știm deja ce urmează, că am auzit de mai multe ori. Și asta nu înseamnă să negăm propria nevoie de comunicare, ci să acordăm prioritate nevoii de a comunica și de a se comunica pe sine, pe care o are fiecare.
De asemenea, o altă încercare este aceea la care este supusă înțelepciunea tânărului adult, mai ales în situațiile în care acesta este convins că deține adevărul suprem în cele discutate – Să spună? Cum să spună? Cât să spună? Ce este mai important, a avea dreptate sau a nu răni sentimentele părintelui său? Oare merită anumite lupte să fie date? Cu privire la a spune adevărul, și la „haina” în care îl îmbrăcăm pentru a fi celuilalt de folos, Sfântul Paisie Aghioritul ne atrage atenția asupra următoarelor aspecte: „Prin cuvintele tale adevărate, dar tulburătoare, «tu arunci în ceilalți coronițe de aur cu diamante, însă așa cum le arunci, spargi capetele, și nu numai pe cele sensibile, ci chiar și pe cele tari»”. Este important ca cele spuse de noi să zidească relația, nu să o strice, în numele unor adevăruri de moment, cu importanță îndoielnică.
(Dana Alecu, Sursa: Doxologia)