Ca pe vremuri a sprintat Mourinho de-a lungul tușei! În 2004 celebra astfel golul calificării, marcat lui Manchester United, tot pe final, îmbrăcat în celebrul parpalac. Acum, după 10 ani, ca în romanele de aventuri, omul era mai sportiv, în trening. Ce folos că PSG-ul îl are pe Zlatan remorcher prin tot sezonul, dacă tocmai la un meci ca ăsta nu se găsește unul care să-l înlocuiască? Probabil că parizienii și-or fi propus gol marcat în deplasare, dar pînă la urmă s-au așezat pe propria coadă, sperând să se califice mergând pe burtă. Cam așa cum a reușit Realul, dar aici vorbim și de niscai ghinion. Dacă Di Maria transforma penalty-ul acela timpuriu, nici nu mai merita să privim meciul.
Abia aștept să văd cum se-mperechează echipele în semifinale (azi, la ora 13). De exemplu, la un meci Chelsea-Bayern s-ar pierde șirul reeditărilor! Celebra finală cu Drogba matador, apoi confruntarea Mourinho-Guardiola, care a făcut epocă nu numai în El Clasico, ci și pe băncile actualelor echipe, a se vedea Supercupa de anul trecut, și ea decisă la loviturile de departajare. Nici Bayern nu mai e atât de înfricoșătoare ca până mai deunăzi, așa că o astfel de dublă ar fi mai echilibrată decât s-ar fi crezut, bașca orgoliile pe care le-ar naște. Nici ca opozant al Realului nu i-ar sta rău lui Mourinho. L-ar avea în față pe compatriotul Cristiano, gata motivat de când cu declarația aceea despre „adevăratul Ronaldo”, adică Ronaldo-brazilianul, cu care l-a înțepat fostul său antrenor. Probabil că adversarul considerat ideal ar fi Atletico Madrid, numai că… În acest sezon, dar și în cele recente, raportând realizările la resurse, Simeone e peste Mourinho. Drept este că portughezul minimizează câștigarea Ligii Europa, pe care, ironic, își propunea să n-o câștige în acest sezon. În alte vremuri, alea cu parpalacul, altfel stăteau lucrurile…
Despre Barcelona, doar atât: primește ce a meritat pentru lipsa de viziune la transferuri.
