Protecția parentală, între și dincolo de limitele normalității

În relația cu copilul său, părintele exercită o serie de roluri care, implicit, presupun asumarea unui set de drepturi și obligații. În scrierea de față nu ne-am propus să facem referire sau să listăm drepturile de părinte care ne-ar conduce automat spre drepturile omului și ne-am pierde astfel în orientările moderne/ postmoderne ale cetățeanului posesor de drepturi mereu nemulțumit, întristat, revoltat că rămâne doar cititor, sau poate „într-un stadiu mai avansat” cunoscător al unui set de drepturi, dar nu și beneficiar.
Deoarece „dăruind vei dobândi” ne vom asuma astăzi rolul de ignoranți în problematica drepturilor și vom privi rolul de părinte oarecum înjumătățit, și anume, din perspectiva obligațiilor.
Rolul de părinte se confundă aproape cu existența umană. Și totuși, astăzi, părinții, „ajutați de știință”, găsesc tot felul de explicații pentru a se mai debarasa de câte una din obligațiile ce le revin natural: de la o găsi o mamă purtător pe perioada celor nouă luni până la o găzdui în familie o „super- nanny” care să aducă rânduială și liniște căminului.
De la cea mai fragedă vârstă, încă înainte de formarea conștiinței (2, 3 ani), omul/ copilul are sentimentul proprietății, posesiunii care, automat, îi solicită exercitarea unui rol protector (jucăria mea, scăunelul meu, cartea mea, prietenul meu până la copilul meu).
Intrarea în rolul de părinte, conștientizarea, asumarea și exersarea acestuia, include automat o serie de roluri adiacente: rol protector, rol de îngrijire, rol educativ, rol social și rol emoțional.
Părintele simte și știe că trebuie să fie protectorul copilului său. Dar până când, cât de mult, cât de intens? Sunt întrebări la care Sfinții Părinți ar răspunde cu două vorbe: dreapta socoteală. De ce? Pentru că lipsa protecției, la fel ca și protecția exagerată, transformată în hiperprotecție este generatoare de tulburări în planul personalității copilului, adolescentului, tânărului. La aceste ziceri o mamă ar răspunde cam așa: „cum să nu-mi protejez copilul când este atât de lipsit de apărare și neajutorat?” Este adevărat că rolul protector al părintelui este stimulat de către copil sau mai concret de către nevoile acestuia. Părintele se mobilizează pentru a-i împlini copilului trebuințele fiziologice (foame, sete etc.), trebuințele de securitate pentru ca tocmai satisfacerea trebuințelor bazale să-i permită copilului, mai târziu accederea spre trebuințele de apartenență la grup, stimă și statut și autorealizare (conform piramidei trebuințelor, A. Maslow).
Anormalitatea percepției nevoilor copilului determină o depășire a cadrului normal de exercitare a rolului protector. Un asemenea părinte va avea impresia că „pericolul există pretutindeni”, întregul lui comportament (de la expresiile verbale până la expresivitatea afectiv – emoțională) fiind acela al unui părinte speriat. Un simplu silogism ne va ajuta să înțelegem consecința unei asemenea purtări: „Dacă părintele este speriat. Copilul imită părintele.
Copilul va fi speriat”.
Aceste ziceri sunt susținute și mai bine de un experiment realizat cu un bebeluș de 5 luni. Cadrul experimental era constitui din două mese transparente între care exista un gol – prăpastie. Copilul era așezat pe o masă iar la capătul celeilalte mese era mama lui. Atunci când expresia facială a mamei era încurajatoare, copilul depășea acea fantă pentru a ajunge în brațele mamei, când însă expresia mamei transmitea mesajul existenței unui pericol, copilul ezita în deplasare.
– Până când sunt protejați copiii de către părinți?
Extrapolând concluzia acestui experiment, se poate afirma că la fel se întâmplă cu părinții al căror discurs transmite doar mesaje negative. Practic, își transformă copiii în personalități ezitante, nehotărâte, chiar fricoase.
Un părinte care-i va transmite permanent copilului mesajul: străinii sunt răi, ferește-te să vorbești sau să relaționezi cu oamenii pe care nu-i cunoști, intră cât mai rar în dialog cu persoane necunoscute are toate șansele să-i declanșeze copilului o fobie socială care poate apărea sub următoarele forme: teama de a vorbi sau de a se manifesta în public, teama de a mânca sau de a bea în public, teama de a scrie în fața altuia, teama de a nu roși în public etc.
Sunt, de asemenea, părinți care manifestă „o râvnă extraordinară” în a-și proteja copilul de animale (să nu atingă pisica, să nu mângâie cățelul) sau de a recurge la numele animalelor, ca mijloc constrângător, pentru a-i determina pe copii să execute anumite sarcini (dacă nu termini din farfurie te dau la cățel, dacă nu ești copil cuminte te papă lupul etc.) neștiind că asemenea mesaje verbale coercitive pot declanșa anumite fobii simple: zoofobii (teama de animale), acrofobii (teama de înălțime), claustrofobii (teama de spații închise din care poate oricând să apară nemuritorul bau- bau).
Întrebarea care se naște cu naturalețe în acest moment ar fi: până când protejează părinții pe copii? Până când are loc înțărcarea (nu doar în sensul întreruperii suptului) ci pentru toate ariile de dezvoltare. Părintele trebuie să învețe să-și privească copilul, nu doar să-l vadă, să-și asculte copilul nu doar să-l audă, să-și simtă copilul nu doar să-l mângâie pentru că momentul depărtării copilului de părinți va fi ghidat de către copil, de nevoile izvorâte din dezvoltarea lui. (L. B. Suceava)