Prostie

Moarte.Pe un perete, cineva a scris cu var: ”Dumnezeu e mort. Semnat: Nietzsche.” Alături, altcineva a adăugat: ”Nietzsche e mort. Semnat: Dumnezeu.”
Dualități.Chirurg și pacient, judecător și inculpat. Unul își riscă viața pentru ca astfel celălalt să și-o câștige pe a sa.
Carte.O carte care nu te împiedică să adormi, în timp ce o citești: o carte decofeinizată.
Arbori.Un maiestuos platan singuratic, înconjurat de fagi uniformi: ca o panteră, de rasă, într-un grup de elefanți.
Cimitir.Azi, pe dealul Cetății, am văzut un cimitir… cu burta plină.
Mamă.”Acel ce-și părăsește, fără temei, țara pentru una mai înaintată seamănă cu omul care și-ar alege altă mamă, printre femeile mai chipoase.” (N. Iorga)
Deziderat.Unii folosesc, în loc de ”dorință”, exclusiv acest cuvânt. Ei numesc asta: cultură.
Spovedanii.Mulți oameni de azi preferă – după interes – să se spovedească unui ziarist ori unui psihiatru, decât unui preot.
Vremuri.”Pe vremea mea… eheee!”. Expresia denotă că omul care-o folosește nu mai aparține prezentului. Este un mort care vorbește…
Sfat.Vreți să redeveniți frumoși și tineri? Priviți-vă într-o fotografie veche, din liceu.
Prostie.”Se știe destul, dar se uită prea mult (desigur din motive grele de disciplină socială), că seriozitatea este deghizarea obișnuită a prostiei. Greșit se zice curent: ”râzi ca un prost”. După dreptate, ar trebui spus: ești grav ca un prost. Prostia, mai ales în funcțiune socială și autoritativă, e eminent solemnă și are prin urmare o groază vitală de glumă și de comic. Prostia esențială și compactă se apără… înjosind absolut gluma și comicul în fața seriozității autoritare și imbecile. (…) Cui nu se pricepe să râdă de sine la timp și cât trebuie, ușor i se întâmplă să fie de râsul altora: altădată i se întâmplă și mai rău.” (Paul Zarifopol)
Suicid.Am gândit mult, demult, la motivația, scuza, mobilul sinucigașilor. E un gest, de fapt, credeam, eu… de liberă opțiune… de eliberare, de renunțare. De refuz. Acum mi se pare tot mai mult (dată fiind și diversificarea actului suprem, tot mai des însoțit, precedat de crimă – oricare ar fi motivul lui – unul de lașitate, de slăbiciune. Și nu mă refer (numai) la morala creștină, ce refuză și condamnă asemenea gest. Nu. Mă refer la faptul că sinuciderea nu este un act, un gest de eliberare, de demnitate. Ci unul de – cred – totală lașitate. Dacă ești, de pildă, bolnav terminal… n-ai decât să iei o doză dublă de medicamente… Nu să faci cu ostentație spectacol… Mă gândesc și la cei care rămân, după tine… Soție, copii… Ei vor fi, mereu… urmașii ”ăluia care s-a spânzurat”. Bașca negocierile cu popa, la cimitir, asupra locului îngropării… Glumeam trist (scuze!). Bref: mă tem că orice sinucidere… pe care o respect, ca gest definitiv… conține și – dincolo de ostentație, de țipăt disperat – un mesaj total inutil, ineficient: de a schimba, reforma ceva, cu prețul vieții tale. Adică: (de pildă) nevastă-ta să nu mai fie infidelă (pentru că multe sinucideri (de regulă, masculine) se datorează geloziei, problemelor de cuplu)… Ea va rămâne la fel: bună de muscă, cum se zice. Ți-or mulțumi-o alții… Ori… pe alt plan: să ne respecte guvernanții (ei vor rămâne etern la fel: niște farisei). Și atunci, ce rost ar avea exitul definitiv, evadarea prin exit, voluntar, asumat!? Mă gândesc, scriu aici, despre inutilitatea sinuciderii. Realizez că sunt mai multe feluri de sinucideri: Sunt sinucideri ”curate” – adică textual, etimologic corecte: sin-ucis (îmi iau viața… adică viața mea… nu a altora. De unul singur, fără să implic alt semen). Cazuri celebre: Cesare Pavese, într-un hotel, din pricină că o iubită îl refuzase, fiind el, sleit erotic în urma unor repetate boli lumești, netratate la timp (de altfel, ultimele lui rânduri scrise au fost: ”niște femeiuști mi-au făcut-o!”, iar fraza poate fi ”citită” în mai multe chei. Apoi Hemingway, în culmea averii, gloriei lui (se pare că marele scriitor avea antecedente de sinucigași în arborele lui genealogic. Oare o fi sinuciderea asta o boală moștenită?). Din păcate, văd – mai ales la noi – că sinuciderea devine o formă de lașitate, o penibilă fugă de răspundere: sunt tot mai dese cazurile când, de regulă, un bărbat – dar și – vai! – o femeie (vezi cazul polițistei argeșene) – își ucide soția și/sau copiii, înainte de a-și lua el însuși viața. Un soi de ucigași, de criminali… care ”evadează”, de fapt, de frică, se ”salvează”… prin sinucidere! V-ați gândit, vreodată? Ce demoni, oare, umblă printre noi…!?
Paradox.”Atâția pomi, pe care vânturi năprasnice nu-i pot frânge, se rup sub greutatea propriului rod, bogat.” (Lucian Blaga)
Love.De cele mai multe ori, nu te îndrăgostești de o femeie pentru calitățile ei, ci o iubești pentru că o împodobești cu calități pe care, de fapt, tu i le atribui.
Fățarnic.Un om cu două fețe… și fără nici un obraz!
Copaci.”Nu se aruncă niciodată cu pietre în copacul sterp, dar nici în acela care-și apleacă ramurile pline de rod!” (Nicolae Iorga)
Insulta. Insulta, înjurătura, nu e decât o neputință dospită îndelung și care, ajunsă la exasperare, trebuie (ca un puroi, ca un buboi) să se elibereze, să se manifeste. Pe cât putem, să încercăm să o percepem, suportăm, înțelegem, ca atare. Deși nu e ușor…
Lecturi (esențiale). Am citit atent Biblia și Coranul, care ne învață să ne iubim aproapele. Acum citesc Kamasutra… care e mult mai precisă!
Nevastă.Lumea zice că nu știu să gătesc, dar nu-i adevărat! Fac cele mai bune zile fripte.