Prostia la români

Ca să aflu ce (și cum) mai zice lumea, mă uit din când în când și prin comentariile generos găzduite de internet. Scrie acolo cu sârg un individ care găsește de cuviință s-o înjure aproape zi de zi… pe Simona Halep. Urât, stupid, idiot, și cu grave greșeli gramaticale în textele scârboase și tâmpe. Își pune și poza, din care ne zâmbește un tinerel părând, altfel, normal și destul de oarecare. Probabil, un prostălău și-atât, s-ar zice, n-are nici un rost să-ți pui mintea cu astfel de specimene care, din nefericire, confirmă supoziția potrivit căreia „prostia este fundamentul civilizației noastre”. N-aș crede, însă, că-i vorba doar de prostie și-atât – ar fi prea simplu. Nu degeaba dicționarele oferă, pentru prost și prostie, o extrem de bine garnisită baterie de sinonime: nătărău, nerod, neghiob, prostănac, tont, tâmpit, fraier, gogoman, nătăfleț, dobitoc, zevzec ș.a.m.d. – semn că se pot face disocieri și nuanțări. Din 1994, în America se acordă în fiecare an „Premiile Darwin” menite să onoreze cazurile de prostie extremă. Cum ar fi: un individ a intrat într-un magazin și i-a cerut casierei să-i schimbe o hârtie de 20 dolari. Casiera a deschis sertarul cu bani; în clipa următoare, hoțul a scos pistolul și a înșfăcat tot conținutul sertarului, după care a luat-o la fugă și a dispărut. I s-a acordat premiul fiindcă în sertar erau doar 17 dolari, iar el a lăsat pe tejghea cei 20 ce-i voia schimbați. Este vorba, cum se vede, despre prostie benignă, principala sursă a umorului din toate epocile. Cazul postacului anti-Halep l-aș încadra în categoria prostie rea, malignă. Scrie de parc-ar deține autoritar dreptul ultimului cuvânt (Pleșu: „prostul nu poate fi contrazis, el are convingeri-beton”). Sunt convins că, de fapt, n-are nimic să-i reproșeze tenismenei care, din când în când, mai aduce un strop de bucurie în casele românilor; doar încearcă, din răsputeri, să-l ia cineva în seamă. De i-ar închina ode Simonei, ar trece neobservat; înjurând-o, află cumva lumea de el. Mecanism care, din păcate, funcționează și la case mai mari: puțini s-ar repezi să cumpere cartea „Ce mare e Ștefan cel Mare”; mult mai mulți s-ar arăta interesați de titlul „Ce mic e Ștefan cel Mare”. Strigi în zadar „bravo, Halep”, ți se pierde glasul în ditamai hărmălaia, dar cu „huo!” poți spera la ceva audiență (rețetă urmată, cât se poate de penibil, și de unul dintre comentatorii postului B1 tv). DEX definește prostia ca fiind „starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură”. Cum se vede, „sau”, nu „și”, ceea ce îmi permit să consider că-i eronat: bunică-mea era analfabetă, deci, incultă, dar satul îi aprecia înțelepciunea și inteligența, apelând la judecata ei limpede când se iveau diferende și conflicte. Fără îndoială, poți fi incult fără să fii prost, dar dacă inteligență nu e, nimic nu e, cu precizarea (Umberto Eco) că „inteligența are limitele ei, prostia, nu”. Clientul rubricii noastre e-n extrem de proaste relații cu cultura generală: scrie cu greșeli impardonabile și-n clasa a treia, ceea ce nu înseamnă, însă, c-ar purta obligatoriu eticheta „sărac cu duhul”. Iar citatul biblic nu s-ar cuveni luat chiar ad-litteram, fiindcă, ne asigură teologii, aici „nu-i vorba de prostie, ci de smerenie. Cei săraci cu duhul sunt lipsiți de smerenie și-s săraci de toate lucrurile lumii acesteia”. Trupa „Sarmalele reci” are alt punct de vedere: „Țara te vrea prost / Ah, ce frumos / Viitor luminos / li se arată celor idioți / Deci, fii supus / Față de cel sus pus / Nu uita că țara te vrea prost”. Că Țara (scris cu majusculă) te vrea prost, n-aș crede-o-n ruptul capului; mai degrabă aș arăta cu degetul către politicienii care, culți ori inculți, se străduiesc cu destul succes să prostească electoratul, mizând, probabil, și pe observația lui Creangă: „Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur, prind curaj”. Scriu aceste rânduri înaintea meciului Simonei cu Martič; câștigă, nu câștigă, tot pe locul întâi în lume rămâne. Oare ce altă performanță ar satisface exigențele tembele ale unor români dispuși să-njure tot și toate, până la Dumnezeu? Câtă vreme locul întâi în galaxie încă nu se poate disputa și nici nu suntem siguri că omuleții verzi practică altceva decât sportul pe butoane, rămânem cu picioarele pe pământ, și, poate, cu capul în nori, cerând fătucăi din Constanța să fie… dar ce să mai fie, ce să-i mai cerem, că nici alpiniștii n-au cum trece mai sus de Himalaya! Așa că, întorcându-mă la postacul anti-Halep, închei citând aforismul unui fost bun prieten, Marin Sorescu: „nu-i nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost”.