Promovarea literaturii române în străinătate, tema unei dezbateri ce a avut loc la Institutul Cultural Român (ICR), este limitată de lipsa fondurilor, după cum a arătat Nicolae Manolescu, dar și din cauza legislației „idioate”, după cum a remarcat Horia-Roman Patapievici. Criticul Nicolae Manolescu, ambasador al României la UNESCO, a declarat, marți seară, în cadrul dezbaterii că „nu sunt bani pentru promovarea literaturii române în străinătate”, dând ca exemplu prieteni ai săi care predau la universități în străinătate și care îi cer cărți sau reviste românești, iar el nu are bani să trimită respectivele materiale.
De asemenea, există traducători care cunosc foarte bine limba română și care nu au în bibliotecile lor o antologie de texte românești, după cum a remarcat criticul și publicistul Luminița Marcu.
La rândul lui, Horia-Roman Patapievici, președintele ICR, a adus în discuție finanțarea lectoratelor de limba și literatura română în universitățile din străinătate, care ar trebui să fie obligatorii, să constituie o „investiție strategică”, după cum i-a cerut și fostului premier Călin Popescu Tăriceanu.
Pe de altă parte, Liviu Papadima, decanul Facultății de Litere din cadrul Universității București, a spus că nu sunt candidați pentru lectoratele finanțate de Guvern, chiar în universități precum cea de la Heidelberg. „Am avut probleme cu ocuparea unor lectorate, nu de mâna a treia, ci ofertante, când a trebuit să le spunem tinerilor profesori «Te duci»”.
Promovarea traducerilor din literatura română în străinătate ar trebui să se facă insistent, fără a aștepta rezultate spectaculoase imediate, au fost de acord participanții la dezbatere. Așa cum pentru filme românești apar cronici în presa străină, ar trebui ca același lucru să se întâmple și cu literatura română, chiar plătind publicațiile străine pentru apariția acestor materiale, a spus criticul și profesorul Ion Pop. Vicepreședintele ICR, Tania Radu, i-a răspuns că institutul face acest lucru legal și transparent, prin programul Publishing Romania.
Institutele culturale se adresează presei generaliste, ca și publicațiilor de specialitate, cu un anumit prestigiu, pentru a promova scriitori din țările pe care le reprezintă atunci când apar opere ale acestora în străinătate. Uneori plătesc pentru aceste materiale, iar alteori nu, dar, de cele mai multe ori, institutele nu sunt refuzate de publicații, a spus criticul Carmen Mușat, vorbind despre propria experiență cu institutele culturale străine din București, care se adresează, de obicei, Observatorului Cultural.
Târgurile de carte reprezintă, de asemenea, o posibilitate importantă de promovare, cu condiția consecvenței. Carmen Mușat a dat ca exemplu în acest sens Institutul de Carte de la Varșovia, care, în fiecare primăvară și toamnă, realizează câte un catalog în care include prezentarea a 30 de autori polonezi, pe care îl trimite la absolut toate târgurile de carte, chiar și la cele la care Polonia nu are stand. Astfel sunt promovați aproximativ 60 de scriitori polonezi anual.
Distribuția cărților românești pe piețele din străinătate a fost, de asemenea, adusă în discuție. Ion Pop a pus problema înființării de librării de carte românească în străinătate, Patapievici răspunzând că ICR nu poate face acest demers din cauză că nu îi permite legislația. Președintele ICR a subliniat că nu numai lipsa fondurilor, după cum a arătat Manolescu, pune probleme, ci și legislația pur și simplu „idioată”.
Simpla prezență în librării a cărților românești nu este suficientă, ci ar trebui standuri speciale de literatură română, a spus Manolescu.
Promovarea literaturii române pe piețele din străinătate mai are și alte neajunsuri de ordin financiar, precum remunerarea traducătorilor. Jean Harris, director la Observer Translation Project, proiect de traducere de literatură română aparținând Observatorului Cultural, a dat ca exemplu SUA, unde traducătorul unui scriitor decedat de peste 50 de ani este plătit ca autorul.
În privința traducerii scriitorilor „clasici” ai literaturii române, Harris a remarcat că pentru aceasta este nevoie și de un traducător de factură clasică, un traducător cu statut.
Formarea traducătorilor a fost de asemenea un subiect supus dezbaterii, Tania Radu atrăgând atenția că ar fi grav ca literatura română să ajungă la masa critică din afară și să se constate că nu există traducători din limba română prin care să fie susținut efortul de promovare a literaturii naționale.
Operele românești care „ar prinde” în străinătate nu pot fi încadrate într-un canon literar național, impus din interior, ci se stabilesc în funcție de cererea de pe diferitele piețe străine, au conchis participanții la dezbatere.
Manolescu s-a declarat „sceptic” privind traducerea și promovarea în străinătate a autorilor așa-ziși „canonici”, pentru că operele acestora ar trebui însoțite de explicații și de o punere în context, spre deosebire de lucrările contemporanilor, dar și pentru că limba folosită de clasici este alta decât cea utilizată în prezent, care se întâlnește la tinerii autori. „În acest moment, Dan Lungu, Filip Florian au o șansă, în schimb Slavici nu are nicio șansă, chiar dacă este un mare scriitor”, a spus Manolescu. „Este nevoie de produse proaspete, nu merge cu cele congelate”, a mai spus criticul, adăugând că problema traducerilor nu este una de universalitate, care se regăsește, de altfel, în literatura română, ci una de piață.
„Eu cred că cele mai bune traduceri sunt făcute în funcție de afinități”, a spus Luminița Marcu, menționând că „este foarte interesant de văzut ce selectează traducătorii străini tineri din literatura română clasică și contemporană”.
Tania Radu a anunțat că, dacă programul ICR de traduceri, TPS, adresat editurilor străine care doresc să publice și să vândă carte românească, se pliază pe această cerere, institutul ar putea înființa, de anul viitor, un alt program de sprijinire a traducerii și publicării de literatură română, din autorii canonici, însă acesta s-ar adresa, în schimb, editurilor universitare.
