Fiecare an nou adaugă ceva la cel precedent. Există ani mai buni și ani mai proști, dar cumva ne așteptăm ca fiecare an să aducă un pic de progres, acolo, încă o treaptă pe scara evoluției. Cel puțin așa e mintea omenească făcută, ne închipuim că timp înseamnă neapărat evoluție. Timpul va rezolva! Dă-le timp! De la filosofii greci încoace mai toată gândirea occidentală e croită pe această idee. Am văzut progres în acest al doilea an al nostru în Uniunea Europeană? Un pic de prosperitate, repede cheltuită și transformată într-o datorie de plătit în 2009. Încă o contribuție a noastră la bugetul Uniunii Europene mult mai mare decât banii europeni pe care am reușit să îi atragem. Nici la anul nu cred că vom reuși să ajungem la paritate, adică să primim măcar cât dăm, deși în buget suma rezervată nouă depășea contribuția noastră. Cu o majoritate puternică, va crește sigur capacitatea noastră de a cheltui. Dar pe de o parte corupția va crește, și deja Comisia Europeană a tăiat din fondurile Bulgariei pe acest motiv, iar pe de alta vine criza financiară, și banii vor trebui într-o mie de alte locuri.
Din fericire există oameni ca noul nostru ministru de transporturi, care au o viziune mai în alb și negru. El avea 24 de agenții guvernamentale la transporturi, ai căror directori câștigau lunar circa 250.000 de euro. Acești 24 de cetățeni laolaltă nu progresau deloc, în sensul că nu au construit nici împreună, nici separat un kilometru de autostradă în anul 2008, dar noi îi plăteam 10.000 euro lunar ca să nu îl construiască. Eu nu zic că nu făceau ei ceva, nu puneau un petic de asfalt pe ici, pe colo, dar fapt e că plăteam cam scump absența dovedită a progresului, și e plăcut să ai măcar o dată un preț pe kilometru de progres absent. Ca să zic așa. Dar să nu ne bucurăm prea devreme, că parcă văd că respectivii dau statul în judecată pentru concediere abuzivă și câștigă.
Am testat eu însumi progresul românesc în această vacanță de Crăciun asortată cu tradiționala vizită la părinți. Am luat trenul, prima oară după mulți ani. Deși funcționara de la bilete a fost drăguță, am căpătat niște bilete care erau unul în spatele altuia într-un vagon de lux. Controlorul, amabil, mi-a explicat că diagrama acestui original vagon, care părea făcut din resturile a alte trei vagoane, nu există pe calculator, și deci nu poate casiera să dea locuri alături, decât dacă le nimerește din întâmplare. Noroc că toți eram în această situație, astfel că prin negocieri multilaterale ne-am instalat toți până la urmă cu perechea noastră.
Pe urmă am avut nefericita idee să merg la toaletă. Pe drum am remarcat că trenul nostru avea ecrane cu plasmă – stinse – și cuptoare cu microunde, ceea ce nu am văzut în viața mea la nici un tren în Occident. În schimb nici una din cele două toalete nu avea lumină, dar controlorul mi-a cerut așa de frumos scuze că l-am iertat și m-a pilotat la clasa a doua. Acolo am descoperit că mecanismul de evacuare e ca la avion, și deci mai nimeni nu știe să-l folosească, cu consecințe evidente. Progresul a venit cam rapid la clasa a doua, și chestia că dacă nu închizi capacul pompa de vid nu se activează nu pare să fi prins.
După asta, am lucrat la laptop, profitând de priza din vagon, dar bateria mea de lungă durată m-a lăsat pe neașteptate. Controlorul mi-a explicat atunci că nu e curent decât pe unele tronsoane. Dar mi-a zis-o așa de părintește, că acest incident nu mi-a zdruncinat încrederea că s-au făcut mari progrese în CFR-ul nostru. Și atunci nu am mai băgat de seamă că intercity-ul ăsta de Iași făcea cinci ore în 1990, iar acum am făcut șapte fără întârziere. Și m-am înapoiat în Germania cu senzația netă că țara mea progresează clar, asta până să pun încărcătorul de la laptop în priză și să descopăr că fusese prăjit în priza trenului de lux.
La mulți ani!
