Programul – un fapt aparent minor

Parcurgând textele Sfinților Părinți despre viața duhovnicească, cititorul are deosebita bucurie sufletească de a face cunoștință cu o varietate extraordinară de subtilități și de accente, să constate că fiecare dintre aceștia are tendința de a pune în lumină o anumită latură a nevoinței, pe care a socotit-o a fi mai potrivită la anumite vârste duhovnicești sau mai de folos în funcție de personalitatea fiecărui nevoitor în parte sau de locul nevoinței.
Unul vorbește mai mult despre rostul postului, altul despre rugăciune, altul despre trezvie, altul despre paza simțurilor și a gândurilor etc., astfel că este cu neputință să nu găsească iubitorul de duhovnicie ceva care să fie potrivit cu sufletul și cu felul său de a fi. Unul dintre marii nevoitori contemporani, Gheron Iosif Isihastul, de pildă, insistă, între altele, foarte mult pe ținerea cu acrivie a programului. Biograful și ucenicul său consemnează următoarele despre el: „Își respecta programul ascetic cu multă acrivie. Când să se culce, când să se trezească, când să lucreze, când să mănânce, toate se făceau după un program exact, astfel încât trupul și cugetul să nu-i fie îngreunate pentru privegherea de noapte. Scopul privegherii sale era acela de a atrage mila și Harul lui Dumnezeu” (Efrem Filotheitul, „Starețul meu Iosif Isihastul”, Ed. Evanghelismos, 2010, p. 260).
Iată că programul nu este neapărat o formă seacă, ci o matrice, esențială aș zice, pentru desfășurarea ulterioară a vieții duhovnicești, cu un țel bine determinat: dobândirea harului. Programul are calitatea de a distribui în mod eficient timpul omului, care este foarte limitat, în așa fel încât folosirea lui să aducă roade. În lipsa acestui program există riscul instaurării haosului în lucrurile duhovnicești, al pierderii definitive a orientării spre finalitatea firească a căii ce duce spre Împărăția lui Dumnezeu.
Dar oare nu observăm în chip limpede efectele lipsei de program sau, mai degrabă, a bombardamentului cu programe invazive în viața cotidiană? Există o adevărată bătălie pentru impunerea programului unor entități din afara noastră, străine de lumea, de ideile, de credințele și de aspirațiile noastre cele mai intime. Vedem cum toate aceste grupuri lansează necontenit programe, care-și propun să ne impună, să ne convingă, ca în cele din urmă să ne alipim cu fidelitate de un anumit program, de o anumită rețetă de viață: ce să mâncăm, ce să bem, la ce să ne uităm, ce să iubim, cu cine să votăm, ce să gândim, în cine să credem, și lista poate continua foarte mult. Vedem aceste sâcâitoare propuneri peste tot, de când ne începem ziua, în drum spre serviciu, la metrou, pe stradă, pe blocuri, pe mașini, în sălile de așteptare, în mijloacele de transport, în discursul mimetic al oamenilor obișnuiți, care recită semiconștient rețete și programe de viață, pe care nu le înțeleg și a căror autenticitate nu o verifică, deoarece subconștientul lor e ticsit până la refuz de aceste rețetare și de imaginile aferente lor. Aici este pus la lucru un adevărat aparat de persuasiune, care presupune alegerea atentă a discursului, a imaginilor, a emoțiilor, apte să convingă și să pară veridice, care constituie, după cum se știe, fondul industriei reclamei. Iar miza acestor rețete, așa cum lesne se poate constata, este cucerirea timpului omului și prin acesta a sufletului său, apoi a replăsmuirii lui după chipul acestor scheme materiale moarte, prin care ia naștere omul-consumator.
În toată această zbatere pentru impunerea unui program adecvat este nevoie cu siguranță de o selecție după un criteriu sănătos. De aceea, atenția ar trebui totdeauna îndreptată nu spre frumusețea discursului, a imaginilor sau a emoțiilor implicate, ci spre cu totul altceva. Mântuitorul nostru Hristos ne-a lăsat singurul criteriu valid de evaluare a lucrurilor și acesta este „cunoașterea după roade” (cf. Mt. 7, 16). Acest mod de evaluare, care din păcate este practic eliminat prin multitudinea sufocantă a ofertelor, ar trebui să fie exercițiul necesar premergător oricărei alegeri, oricărei opțiuni, iar nu atragerea fidelității omului prin mascarea voită a roadelor.
Prin urmare, dacă pentru viața cotidiană programul joacă un rol atât de important, oare nu s-ar cuveni să problematizăm un pic valoarea adâncă a ținerii cu acrivie a unui program duhovnicesc? Nu cumva aceasta este arma prin care putem respinge agresiunea programatică a lumii asupra noastră? Merită măcar să ne întrebăm! (Sursa: Ziarul Lumina)