Profesorul de religie, între provocare și aspirație

Dintre toți profesorii existenți într-o instituție școlară, un loc aparte îl ocupă, desigur, profesorul de religie. Cum astăzi trăim într-un timp dinamic, competiția fiind o caracteristică a acestei lumi, este bine ca noi, profesorii de religie, să convertim această competiție într-un mod constructiv pentru elevi, pentru societatea în care ne desfășurăm, dar bineînțeles și pentru noi.
Dacă ar fi să ne raportăm la un mesaj aparte, acesta poate fi regăsit în cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Îndemnul este unul dumnezeiesc, sfințitor. De cele mai multe ori, activitatea noastră se desfășoară într-un spațiu complex, elevii fiind persoane foarte sensibile, demne de o profunzime „până la Dumnezeu și înapoi”, după spusele unei eleve. De aceea, este bine să intrăm în acest câmp de luptă pregătiți și dornici de a învăța în fiecare zi.
Un profesor de religie este bine să aibă o relație sănătoasă cu directorul școlii. Eleganța unui dialog trebuie să existe în mod constant. În mica mea experiență am întâlnit directori deschiși, dornici de a-și oferi ajutorul în proiectele derulate. De asemenea, este necesară colaborarea cu preotul aflat în circumscripția școlii. Această colaborare trebuie să fie în atenția profesorului de religie încă din prima zi de când a pășit în acea unitate de învățământ.
Parteneriat Școală-Biserică
Odată semnat parteneriatul Școală-Biserică, acesta va aduce beneficii tuturor, în special elevilor. În școala unde predau, o școală de cartier, această relație cu preotul paroh (pr. Ovidiu Mititean, Parohia „Sfinții Trei Ierarhi”, Protoieria Sector 4 Capitală) este una extrem de benefică. Părintele a trimis în excursie zeci de elevi, a oferit materiale școlare micuților din clasa pregătitoare și rechizite elevilor cu situație financiară precară, a organizat evenimente culturale la care invitați au fost elevii din școală și cărora le-a oferit, la final, alese daruri. Și toate acestea gratis. Voi aminti și faptul că în fiecare post sunt împărtășiți aproximativ 600 de elevi. Finalitatea acestor acțiuni a fost exprimată printr-o întrebare venită de la un elev: „Când mai mergem la biserică?”
O activitate pe care o recomand este organizarea corului școlii (cu ajutorul profesorului de religie sau în parteneriat cu profesorul de muzică). Personal, m-am implicat și rezultatele au fost dintre cele mai bune. Elevii au participat la multe activități culturale, obținând alese bucurii.
Întâlnirea cu elevii m-a făcut să înțeleg că viața este mult mai tainică și că este necesară o pregătire continuă pentru a înțelege aspirațiile, frământările, bucuriile lor. Atât cât se poate. Am învățat să ascult dincolo de formalismul de a nota și să adaptez informația din programa școlară în așa fel încât timpul petrecut în fața lor să fie unul rodnic. Și așa am aflat că unii elevi dețin talente deosebite. Am încercat să-i susțin în vederea dezvoltării acestora. În timpul scurt de la catedră, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au publicat 44 de volume de literatură, autorii fiind elevi. O literatură pe care o recomand tuturor. Unii dintre aceștia sunt în prezent studenți la facultăți de prestigiu din țară și străinătate, studenți care participă la Sfânta Liturghie și au o viață apropiată de Biserică. Desigur, aici a fost lucrarea Bunului Dumnezeu.
Și am mers mai departe. Împreună cu câțiva colegi am reușit înființarea Asociației Culturale „Vasile Pârvan”, un ONG prin care putem derula și alte activități interesante. În acest context, pe lângă activitățile dedicate savantului Vasile Pârvan, echipa asociației a antrenat mai mulți elevi în cercetarea științifică. Voi menționa aici activitățile dedicate organizării ediției a IV-a a Simpozionului Național „Istoria și tradiția satului românesc”, sub egida asociației, unde o secțiune a fost denumită „Simpozionul elevilor”. Aici, tinerii și-au susținut referatele în fața unui auditoriu format din elevi, profesori, cercetători și au răspuns la întrebările venite din partea auditoriului.
Printre proiectele noastre se numără și înființarea bursei „Vasile Pârvan” pentru elevii harnici, care provin din familii cu venituri modeste. Sperăm ca acest proiect să se materializeze cât mai curând.
Apostolat educațional
Însă această bucurie este împletită și cu provocări pe măsură. Tot mai des ne întâlnim cu situații delicate apărute în familie, situații care se răsfrâng și în dezvoltarea psiho-somatică a copiilor. Îmi amintesc de o elevă din ciclul primar, care, deși venea cu bucurie la oră, arăta totuși o ușoară tristețe. Odată mi-a zis: „Sper să vorbești cu Dumnezeu ca tati să n-o mai lovească pe mami!” La altă clasă, după o anumită prezentare, un elev, zâmbind, mi-a zis: „Interesant ce-ați spus! Mă voi duce la tatăl meu și îi voi demonstra că Dumnezeu există, pentru că el nu crede!” Voi mai aminti o situație petrecută la o clasă de gimnaziu, când, după ce am dezvoltat o anumită temă, o elevă premiantă a început să lăcrimeze. A motivat faptul că părinții ei nu doresc ca ea să știe prea multe despre Dumnezeu, contrar voinței ei. Toate aceste situații ne obligă să fim cu luare aminte atunci când pășim într-o instituție de învățământ. Un cuvânt spus de la inimă la inimă poate schimba o lacrimă în bucurie.
O provocare tot mai des întâlnită este dată de întâlnirea cu anumiți părinți suspicioși față de ora de religie. Aceștia încă mai trăiesc cu ideea eronată că la oră se produce îndoctrinarea, că noi, profesorii de religie, le schimbăm mințile și le anihilăm bucuriile vieții. Am întâlnit mulți părinți în acești ani petrecuți în școlile bucureștene. Spre exemplu, la o ședință cu părinții, după discuția propriu-zisă, un părinte și-a exprimat temerea că informația transmisă la „seminarul de religie din școală este contrară credinței personale”, pentru că acesta nu credea în Iisus Hristos, ci în postulatele lui Einstein, după propria mărturisire. I-am răspuns că ora de religie nu este un seminar ca la facultate, că fiecare are libertatea să creadă în cine dorește și l-am invitat să vadă câteva lucruri concrete din școală realizate de subsemnatul (erau expuse cărțile publicate de elevi, tablourile cu ei făcute de un pictor faimos). Rezultatul a fost unul bun. Părintele în cauză și-a înscris copilul la ora de religie.
Un alt caz, din punctul meu de vedere extrem de grav, l-am întâlnit anul acesta la o clasă din ciclul primar. În timpul orei le-am cerut să compună un text cu titlul „Împărăția lui Dumnezeu”, sugerându-le ca atunci când se gândesc la Dumnezeu să aibă în minte iubire, respect, lumină, viață, sentimente nobile etc. Iată textul unui elev: „Împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru mine. Eu, cu părinții mei, credem în univers și în forța de iubire. Eu nu sunt credincioasă pentru că tatăl meu are o problemă cu Biserica și nu sunt obișnuită să mă rog din acest motiv”. Cum poți să-i răspunzi unui asemenea copil? Desigur, cu înțelepciune.
Am trăit bucuria de a preda pentru o perioadă în cadrul unui liceu de prestigiu din București. Elevi bine pregătiți, cu alese cunoștințe laice și teologice. Mi-am pus în aplicare gândul ca ora de curs să fie împărțită în două: o parte pentru lecția propriu-zisă și o parte am dedicat-o întrebărilor din sală. Iar elevii au avut multe întrebări. Nu știu exact impactul asupra lor, dar am constatat că unii care s-au retras de la ora de religie anii trecuți au făcut cerere pentru reînscriere. Am reușit chiar să publicăm un volum cu cele mai frumoase creații scrise de ei, cu titlul „În timpul unui timp”.
Dacă profesorul de religie trebuie să fie o persoană specială, și ora de religie trebuie să fie specială. De aceea, consider că e necesar să privim lucrurile cu seriozitate, bucurie, să împrospătăm rugăciunea din noi și perseverența de la catedră, atenți fiind la îndemnul Mântuitorului, Cel care ne-a trimis în acest apostolat educațional: „Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor“ (Matei 5, 19). O învățare prin cuvânt și faptă.
(Prof. Cătălin Crimu, Ziarul Lumina)