„….Profesorul Buciuceanu fusese pentru un timp directorul temutului penitenciar din Suceava…”

– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
Lăsând firul amintirilor să se deruleze liber, ajung cu inima împăcată în unghere ce le credeam uitate ale vieții mele. Oameni și locuri care au fost. Și care adesea numai există astăzi. Căci, vorba lui Corneliu Baba, vine o vreme când nu mai avem martori. Îmbătrânind, rămânem singuri cu amintirile și cu grădina amintirilor. Cât mai avem putere, plivim grădina de buruieni, și adevărurile vieții noastre țâșnesc cu limpezime ca niște flori către cei ce ne ascultă. A fost odată un timp al tinereții, un timp al trăirii. Acum a sosit, însă, timpul amintirii, timpul mărturisirii… Apropo, așadar, să mai nuanțez puțin problema nostalgicilor comunismului. Cei din generația mea își analizează retrospectiv tinerețea. Sincer să fiu, între 20 de ani în comunism și milioane de euro în capitalism, la vârsta mea aș alege fără să ezit tinerețea, chiar așa plină de privațiuni, din comunism. Așadar generația mea poate fi nostalgică, dar nostalgică după tinerețea pierdută, nu după un sistem sau altul. Pentru că, indiferent de sistem, și noi am muncit enorm, dar sistemul contoriza altfel munca și deturna adesea valorile. Iar eu ca om regret anii mei tineri, deși petrecuți sub comunism, chiar dacă la 20 de ani dormeam iarna fără sobă, fără lemne, fără căldură, cu apă înghețată într-o găleată. Parafrazând titlul unui vechi film, aș da tot aurul din lume pentru acei 20 de ani. Bătrânețea este aceeași, și în capitalism și în socialism, adică, omenește vorbind, este un stadiu de uzură a organismului care aduce durere și slăbiciune. Nimeni nu-și dorește acest eroism de a suporta degradarea trupului și a minții. Ce făceau pensionarii în comunism, și pe care eu, tânăr fiind la vremea aceea, îi priveam ca pe niște ființe de pe altă planetă? Mulți mergeau în stațiuni de odihnă o dată sau de două ori pe an, stăteau zilnic la cozi la alimentare, pândind când se băga ulei, lapte, unt sau salam, înghețau la cozile de la butelii etc. Îi vedeai, ca și acum, agitându-se câțiva ani pe ici-colo, crescând nepoți, făcând efortul de a ajuta pe tinerii familiei, apoi dispărând. Exact ca și azi. Comunismul a fost complex și contradictoriu, de aceea trebuie analizat în contextul epocii, al istoriei și mai ales prin perspectiva umanistă. Probabil comunismul va rămâne timp de mulți ani de aici înainte, o veritabilă șaradă politică a mileniului trecut. Însă de regretat cu adevărat și integral, nu prea îl regretă nimeni.
Amintirile mă poartă, acum, pe Strada Mare a orașului, unde astăzi lumea se plimbă și se recrează în Parcul Trei Bărboși. Să nu uităm că până în 1958 a funcționat în impunătoarea clădire de lângă parc închisoarea din Suceava, cu secția ei politică. Mulți oameni politici, generali, intelectuali și aproape toți avocații așa-zisului regim exploatator burghezo-moșieresc erau întemnițați aici și mureau pe capete, ca și în celelalte pușcării comuniste din țară. În 1958 a fost desființat penitenciarul de tristă faimă din Suceava. Am văzut cu ochii mei de adolescent sinistrele celule, când au început a fi demolate, clădirea urmând a fi transformată în sediul Consiliului popular regional. Rămânea, de asemenea, și un spațiu pentru tribunal. Am lucrat eu însumi, în contul muncii voluntare impuse în comunism, mai mult timp la căratul cărămizilor, și asta, evident, după programul de la școală. După cum, tot atunci, am săpat gropi și am sădit puieți pe dealul Zamca, care fusese acoperit numai cu iarbă timp de sute de ani. Austriecii avuseseră un depozit de armament în baza dealului, în apropierea mănăstirii. Pe o porțiune din creasta dealului se lăfăiau niște superbi salcâmi mari, care mascau depozitul, pe care l-am regăsit, însă, prin 1967. Mai bine zis, am mai regasit…doar o ușă mare de fier. Astăzi, alunecările de teren au mascat locul fostului depozit.
Mai târziu, prin 1970, l-am cunoscut în Suceava pe prof. Buciuceanu, pensionar. Era tatăl distinselor artiste Tamara Buciuceanu – artistă vestită – și Iulia Buciuceanu – cântăreață de operă, la fel de vestită. Bătrânul prof. Buciuceanu locuia pe str. Mărășești, în apropiere de Arini. Mă întrețineam permanent cu el, atunci când ne întâlneam. Șchiopăta în ultimii ani și, ulterior, a fost luat de fiice la București. Am aflat tot pe atunci că se refugiase la noi după război din Basarabia și că, mirare, fusese un timp directorul temutului penitenciar din Suceava…
Anul 1958 este interesant și din alte motive pentru orașul nostru. Până atunci, multe străzi fuseseră acoperite cu piatră de râu. În acel an au început lucrările de pavare cu piatră cubică, începând de la Ițcani, pe traseul străzii Cernăuți, atunci Ilie Pintilie, apoi pe Ștefan cel Mare, Armenească, Dragoș Vodă, 6 Noiembrie ș.a. Str. Karl Marx era pavată, cât și porțiuni din Ștefan cel Mare, numită pe atunci Strada Mare. Piatra nu era una oarecare, ci pur și simplu cenușiul și durul granit. Oare cine tăia la perfecție această piatră care bolșevicilor nu le-a plăcut? Edilii comuniști au turnat ulterior asfalt peste frumoasele dale de piatră, care se mai văd astazi numai în vechile orașe din Europa, vizitate de milioane de turiști dornici să revadă farmecul arhitectonic și perfecțiunea epocilor de altădată, iară nu gropile din asfaltul inestetic.