Profesorul Alexandru Mironescu, intelectualul creștin persecutat de comuniști

S-a născut la 10 iulie 1903 în familia colonelului de armată Victor Mironescu din Tecuci, județul Galați. După ciclul liceal, tânărul Mironescu a urmat cursurile Facultății de Științe din București (1922-1926), apoi studii doctorale la Universitatea din Sorbona, unde a obținut titlul de doctor (1929). Revine în țară, primind postul de asistent la Catedra de chimie organică a Facultății de Științe din cadrul Universității din București, urmând astfel cariera universitară. În 1935 este ales membru corespondent al Academiei de Științe, Secția Chimie. Editează numeroase lucrări de laborator și manuale, participă la manifestări științifice, unde este recunoscut pentru realizările sale, unele chiar patentate în Anglia și Germania, ține cursuri universitare și conferințe publice și la radio.
În 1935, debutează în literatură cu romanul „Oamenii nimănui”, apoi publică volume de eseuri, precum „Limitele cunoașterii științifice” (1945), „Certitudine și adevăr” (1947) sau monografia „Claude Bernard” (1946). Se pare că, în anii ‘40, obține al doilea doctorat, de data aceasta în filosofie la Universitatea din București. Încă din perioada studiilor la Paris, Alexandru Mironescu este preocupat de teologie. În țară se raliază ideii lui Sandu Tudor de coagulare a unui curent intelectual de descoperire a tradiției isihaste românești.
Ideea unui dialog duhovnicesc, între limitele teologiei și ale științei, prinde contur după 1944 prin înființarea Asociației „Rugul Aprins”, la Mănăstirea Antim din Capitală. Alexandru Mironescu alături de Sandu Tudor și Benedict Ghiuș organizează conferințele săptămânale din biblioteca Mănăstirii Antim însoțite de participări la slujbe în biserica așezământului. La Antim, l-a cunoscut pe părintele Petroniu Tănase, care spunea despre el: „Trăind în obștea monahală a Mănăstirii Antim – București între anii 1942-1950, am cunoscut pe prof. Al. Mironescu, în cadrul mișcării duhovnicești «Rugul Aprins». Lua parte adesea la sfintele slujbe ale mănăstirii împreună cu doamna Maria și cei doi copii, Șerban și Ileana, și participa activ la convorbirile duhovnicești dimpreună cu prietenii și părinții monahi ai mănăstirii. Îi admiram limbajul hotărât, limpede și precis al expunerilor. Dar profesorul continua convorbirile duhovnicești și în cadrul intim al familiei, împreună cu prieteni și părinți îmbunătățiți de prin sfintele mănăstiri, frământând temele fundamentale ale vieții creștine: desăvârșirea duhovnicească, viața de rugăciune, mântuirea, care pentru el erau problemele grave ale vieții. Chipul prof. Mironescu mi-a rămas ca o armonioasă realizare a unui intelectual român: om cu o temeinică cultură științifică, un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe și un îndrăgit de bunurile culturale și spirituale ale neamului românesc, pe care le-a îmbogățit el însuși cu activitatea sa”.
După instaurarea regimului „democrat-popular”, activitățile Rugului Aprins sunt interzise de către Ministerul Cultelor, însă profesorul Mironescu continuă să cerceteze Mănăstirea Antim și să se întâlnească cu monahul Agaton Sandu Tudor și cu părintele Benedict Ghiuș. Se pare că, din acest motiv, în 1949 a fost exclus de la catedră. Tot la presiunile autorităților comuniste, în 1950, grupul din care făcea parte s-a destrămat prin plecarea celorlalți doi din București. Cu toate acestea, profesorul Mironescu nu abdică de la căutările lui spirituale, frecventând Mănăstirea Plumbuita, unde se afla părintele Sofian, și Schitul Rarău, unde se nevoia ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. În casa lui Mironescu treptat se organizează întâlnirile duhovnicești cu o parte a fostului grup al Rugului Aprins. În casa savantului susțin cuvinte duhovnicești părinții Benedict, Sofian, Daniil și chiar Cleopa Ilie, împreună cu Arsenie Papacioc (1954).
În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 este arestat de Securitate de la domiciliu, împreună cu fiul său și Daniil Sandu Tudor. Este anchetat în condiții dramatice în arestul Ministerului Afacerilor Interne. Prin Sentința nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar București, Alexandru Mironescu a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut închisorile de la Jilava (iunie și octombrie 1959) și Aiud (iunie 1959 și iulie 1960). La 13 noiembrie 1963 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. Revine în București. Scrie literatură de sertar, poezie creștină și continuă să se întâlnească cu prieteni intelectuali și clerici în căutarea isihiei și a tainelor Bisericii. Din această perioadă avem un jurnal care trădează statura unui intelectual cu autentice preocupări creștine, complet ancorat în frământările culturale și chiar politice ale epocii, atât cât se putea sub „libertatea” asigurată de regimul comunist. La 20 ianuarie 1973, profesorul Alexandru Mironescu a trecut la cele veșnice.
(Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina)