Întâmplarea a făcut să contribui la „nășirea” câtorva începuturi ale radioului și tiparului ieșean postbelic. Lucram la Radio Iași când nou-născutul începuse de acum să gângurească, dar emitea… jumătate de oră pe zi. Revista „Cronica” am luat-o de la zero, împreună cu o echipă de conducere din care am rămas singur să deșir amintiri, Ștefanache, Sturzu, Barbu, Ciopraga mutându-se în ceruri. Nu știu cum vor fi primit acolo (adică, dincolo) vestea apariției revistei „Cronica veche”, ce aș vrea să reamintească barem nervul publicistic ieșean de odinioară. Editura „Junimea” am luat-o – dacă se poate spune așa – și mai de la… zero; iată că-și va sărbători curând semicentenarul.
Mi-ar fi plăcut să mă număr și printre cei care au ctitorit televiziunea la Iași (se pregătește să marcheze 20 de ani de la înființare) – n-a fost să fie, așa că i-am urmărit evoluția de departe, implicat fiind doar în colaborări ocazionale. Un post TV înseamnă mult mai mult decât o redacție de periodic – și ca ferment gazetăresc, și prin impact publicistic, și ca formator de opinie, și ca mentor cultural, și ca, dacă vreți, școală de presă. Am putut observa roadele unei astfel de școliri a televizioniștilor „la locul de muncă”, fiind membru în juriile unor festivaluri de film unde ieșenii au obținut totdeauna rezultate onorabile, uneori chiar surprinzătoare. Sigur că menirea unui post public de televiziune a fost și va rămâne întâi de toate slujirea actualității, capitol pe care ieșenii îl onorează cu brio, deținând și râvnite priorități (de pildă: TVR Iași a transmis în direct și-n premieră națională cea dintâi dezbatere publică într-o campanie electorală – 1991).
Instinctul gazetăresc, potențat de capacitatea aflării generalului semnificant în particularul nespectaculos al unei știri oarecare, constituie, probabil, punctul de plecare al majorității peliculelor trimise spre jurizare. Scoase din contextul zgomotos și agresiv al emisiunii cotidiene („vin știrile peste noi!”), micile producții cinematografice, lăsate să respire în compania unor creații similare, pot contura o a doua dimensiune a capacității echipei de realizatori – aceea ce îngăduie depășirea condiției de slujbași (dăruiți) a cotidianului, pentru a accede în zona perenității artisticului. Dacă tele-gazetăria momentului rămâne sub semnul efemerului, cel mai ades mistuindu-se în eter odată cu evenimentul consemnat, scurt-metrajul își are asigurat statut privilegiat de martor în veac – desigur, cu condiția să izbutească decantarea esențelor, slujind artisticește o idee generoasă. Dacă evidența mea este cea corectă, televizioniștii ieșeni au obținut, între 1993 și 2010, peste 70 de trofee la festivaluri interne sau internaționale, între care 14 premii APTR, distincții la Kosice, Strumica, Chișinău, Ivanofrankovsk, alături de alte (multe) onorante clasări în palmaresul confruntărilor de gen. Cel mai des apar pe lista laureaților numele Carmen Olaru (15 distincții), Vasile Arhire (9), Violeta Gorgos (8), Irina Păcurariu (7), Cristina Hermeziu (6). Cu totul spectaculos evantaiul tematic, revelat fie și numai prin elocvența titlurilor: de la „Alaska, ultima frontieră” la „Bregovici la Zece Prăjini”, „Diamantele coroanei”, „Vai, ce de îngeri aici!”, „Zodia pământului”, până la „Sex în URSS” ori „Românii din Siberia”.
Cu mijloacele, totuși, modeste aflate la îndemâna documentaristului, s-a dovedit că-i posibilă și înscrierea formală în „ordinul” realizatorilor de gen, și – mai ales! – atingerea râvnitului nivel performant. Din păcate, scurt-metrajul nu se bucură, la noi, de o „punere în pagină” avantajoasă în programele TV (totdeauna, evenimentul fierbinte al zilei va lua fața eseului cinematografic), iar din programele curente ale cinematografelor, proiecția scurt-metrajului lipsește cu desăvârșire. Doar festivalurile îngăduie comparații și prilejuiesc revelații, numai că și ele se răresc din pricina tot mai firavei susțineri materiale. Păcat. Parcurg lista premianților de la TVR Iași și încerc să-mi închipui ce consistentă investiție de inteligență, har, vocație regizorală, intuiție, pricepere într-ale metaforei, alături de credința nestrămutată în virtuțile cinematografiei televizate, presupune realizarea fiecăruia dintre cele 74 de titluri! Scurt metrajul (nu numaidecât documentar) merită o soartă mai bună!
