Tarabă cu cărți la Talcioc. Cercetez cu sentimente amestecate câteva volume editate cândva la „Junimea”: ce să însemne faptul că au ajuns la (ipotetică) vânzare în Talcioc? Ori deținătorul le-a socotit „prisoselnice” și-atât, ori, dimpotrivă, le consideră încă demne de interes, numai nevoia obligându-l la despărțenia scoaterii pe tarabă?
Printre coperțile ce licăresc ostenit și șters, una, ochioasă, atrage privirea de departe: „Eminescu în confruntare cu justiția”. A apărut în 1993, la București; pe atunci lucram la Chișinău, n-am avut cunoștință de ea, surpriza fiind cu atât mai mare cu cât cartea este semnată de un cercetător bucovinean despre care puține știam, și acelea din auzite: Radu Economu. Lectura a menținut surpriza, fiindcă revelează o contribuție-model la investigarea biografiei eminesciene, realizată nu după metoda „cărțile din cărți se fac”, ci nutrită copios din studiul pe document, multe dintre actele-argument fiind pentru întâia oară aduse la cunoștința publicului. Dintre cele patru procese pe care istoria literară consideră că i-au fost intentate lui Eminescu (de fapt, nici unul, fiindcă primele trei nu s-au încheiat cu trimiterea în judecată, iar al patrulea, din 1889, avea ca obiect punerea poetului cu mintea răvășită sub interdicție și instituirea unui tutore), un plus de interes prezintă cel referitor la „infracțiunea de sustragere cu intenție” a unor cărți și piese de mobilier din inventarul Bibliotecii Universității ieșene – fie și numai pentru faptul că oponentul lui Eminescu, Dimitrie Petrino, pare a întruchipa… pe dos tipul intelectualului bucovinean, creditat până atunci cu remarcabile virtuți de caracter.
Venit de curând în Iași (1875), Petrino a fost imediat îmbrățișat cu căldură de junimiști, care vedeau în el un român oprimat, supus deznaționalizării în imperiul kesaro-crăiesc, dar mai ales un promițător reprezentant al poeziei tinere (Titu Maiorescu îl menționează alături de Eminescu și Samson Bodnărescu). N-aș crede că există vreun român în stare să citeze azi barem o strofă din lăudata operă a lui Petrino, dar altfel se vedeau lucrurile în perioada în care toate se cuveneau luate de la capăt: chiar Alecsandri (Petrino se grăbise să-i dedice un poem) „a avut cuvinte binevoitoare pentru asigurarea existenței materiale a poetului bucovinean”.
Zicala cu facerea de bine, ireproductibilă până la capăt, se potrivește-mănușă cazului Petrino. Numărându-se printre fondatorii traseismului în politica română, bucovineanul a trecut fără să clipească de la junimiștii conservatori la inamicii lor liberali. Prima grijă: macularea lui Eminescu. Foarte atent la starea materială a scriitorului român, ministrul Maiorescu comite o semi-ilegalitate, numindu-l pe Eminescu revizor școlar și pe D. Petrino bibliotecar în postul astfel devenit vacant. Amândoi n-aveau studii superioare terminate, cum prevedea legea, așa că ministrul a trebuit să utilizeze formula „însărcinare” în loc de „numire”. Ceea ce Petrino a uitat imediat la căderea guvernului conservator (1876). În ziarul lui C.A. Rosetti, „Românul”, Petrino se leagă de-a dreptul scandalos de „Junimea” („neputând răbda nici o clipă o asemenea acuză gravă” – de a fi membru al Societății ieșene, n.n.), adăugând cu cinism: „cele văzute în rândul Junimii, din respect pentru public, nu le pot spune”.
Urmează denunțare lui Eminescu, care „și-a apropiat” câteva zeci de cărți din inventarul Bibliotecii, dimpreună cu „un dulap boit galben cu geamuri, un dulap boit cenușiu, două foteluri îmbrăcate cu piele verde și mușama și o masă de frasin în formă eliptică”. Nu putem trece peste reproșul, adresat de această dată cercetătorului de istorie literară Radu Economu, care s-ar fi cuvenit să „traducă” reclamația, arătând că nu despre „a apropia-apropiere” intenționa să acuze Petrino, ci de… „apropriere” (însușirea unui bun ce nu ne aparține), iar „forma eliptică” (absurd!) ar fi trebuit ortografiată „formă elipsoidală”. Se lasă astfel impresia unei ciudate nesiguranțe într-ale terminologiei (întărită și de utilizarea adjectivului „scolastică” cu sensul de „școlară” ș.a.) într-o lucrare, cum spuneam, adevărat model de cercetare istorico-literară. Cât despre „cărțile lipsă” și dulapurile boite galben ori cenușiu, în ziarul de sâmbătă-duminică.
