Politica, în cultură: ministrul junimist P.P. Carp îl destituie (de fapt, „desărcinează”) pe D. Petrino, devenit adversar odată cu publicarea unor articole defăimătoare la adresa „Junimii”. Venit la putere, ministrul liberal Chițu îl re-așează imediat pe Petrino în postul ce l-a avut, pentru ca mai apoi să-l destituie (desărcineze) pe junimistul Eminescu din funcția de revizor școlar. Așa s-au plătit polițele din totdeauna, cam așa se procedeazăși acum. Între timp consumându-se „pălărămia” (expresia lui Eminescu) trimiterii în judecată a ipoteșteanului pentru lipsurile din inventarul Bibliotecii. Care inventar (scriptic) n-a existat de fapt… niciodată! Infamia demersului lui Petrino constă în aceea că nu-l acuză pe Eminescu de neglijență în gestionarea avutului public, ci reclamă faptul că bibliotecarul „a sustras mai multe cărți din Biblioteca de la Iași.” Era vorba, deci, de o acuză penală gravă, asimilabilă juridic cu furtul!
Cum se împrumutau cărțile pe atunci? Le putea lua la domiciliu, pe termen de două luni, doar cei care făcuseră donații bibliotecii și profesorii universitari trecuți pe o anume listă. În rest, orice împrumut trebuia garantat prin depunerea unei sume egale cu valoarea opurilor împrumutate. Greu de crezut că șirul bibliotecarilor (Cătănescu, Bodnărescu, Eminescu, Petrino) au dat riguros curs ultimei modalități prevăzute de regulament. Studenții în primul rând, dar și majoritatea celorlalți solicitanți, nu-și puteau permite să aloce și să-și imobilizeze sume considerabile, pe care să le recupereze cine știe când – asta presupunând și un resort contabil (inexistent) în stare să gestioneze sumedenia de operațiuni bănești. Cărțile se împrumutau „pe încredere”. Cum și azi se întâmplă, unii mai „uitau”, sau pur și simplu neglijau restituirea. De aici și până a-l acuza pe Eminescu de rea intenție, e-o distanță enormă! Pe de altă parte, Biblioteca era constituită din diverse fonduri provenite din donații (C. Hurmuzachi, C. Sturza, L. Steege și alții), inventariate separat. O carte cu același număr de inventar pe cotor putea fi lesne așezată, după restituire, în alt raft. S-au și găsit astfel de volume considerate lipsă, dar, de fapt, depozitate în altă secțiune. Împrejurarea care-l absolvă total pe Eminescu de vreo culpă este aceea că un inventar general n-a existat niciodată și că, la preluarea gestiunii, nu s-a întocmit nici un act din care să rezulte exact avutul Bibliotecii.
Prima grijă a lui Eminescu, atunci când și-a luat postul în primire, a fost tocmai întocmirea unui astfel de inventar. L-a început, dar n-a avut răgazul să-l ducă până la capăt, fiind vorba despre nu mai puțin de 30.000 de volume. Pentru început, a marcat cu creionul roșu cărțile lipsă. Din vremea cărui blbliotecar? Greu de spus. Petrino a luat pur și simplu lista titlurilor însemnate cu roșu și le-a trecut în contul vinovăției lui Eminescu! (La instrucție, Eminescu a explicat logic: „puțin verosimil ca un om să însemneze singur în catalog cărțile ce le sustrage”.) Pe de altă parte, Eminescu însuși ar fi luat „fără forme” la domiciliu câteva titluri. Mă-ntreb care director de bibliotecă își face fișă de împrumut pentru lucrările ce le consultă chiar astăzi, darămite atunci! Respectivele cărți (înapoiate cu depășirea termenului) poetul le utiliza în vederea achitării de sarcina (primită de la Maiorescu) colaborării la capitolele despre România din ediția a XII-a a marelui Brockhaus tipărit la Leipzig. Nici numărul cărților considerate lipsă nu a fost stabilit vreodată cu certitudine, ba chiar s-au trecut în sarcina lui Eminescu și cele 40 de volume a căror lipsă a sesizat-o, cu ani înainte, bibliotecarul Cezar Cătănescu!
Cum era de așteptat, la 17 decembrie 1876 s-a dat soluția de neurmărire penală, după o suită de interogatorii penibile și de tracasări nemeritate. Petrino revine cu altă reclamație, de astă dată în civil. Cu același rezultat. Într-o scrisoare (încă?) nepublicată, citată de Octav Minar, Eminescu i-ar fi scris Veronicăi: „Ah, politica – este cauza tuturor nenorocirilor din țara noastră!”
Dimitrie Petrino moare în aprilie 1878. Probă a calității umane: cel mai mișcător necrolog l-a semnat Mihai Eminescu în „Timpul”.
